Cuviosul Seraphim Rose

Februarie 28, 2008

Experienţa contemporană a „raiului”

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În Viaţă după viaţă , Dr. Moody remarcă faptul că oamenii cu care a stat de vorbă, nu par să fi trăit întâmplări care să se numească „chipul mitologic al existenţei în viaţa de apoi” şi încă mai sunt aplecaţi să nu creadă în părerea obişnuită despre rai şi despre iad şi în întregul „model răsplată-pedeapsă al vieţii de dincolo” (pag. 70).

În Consideraţii asupra vieţii de după viaţă , el afirmă că ultimele sale convorbiri au scos la iveală experienţele larg răspândite, de dincolo de moarte, despre „alte sălaşuri de existenţă, care, foarte bine ar putea fi numite cereşti” (pag. 15).

Un om s-a pomenit într-o „regiune de ţară cu ape curgătoare, iarbă, copaci, munţi” (pag. 16). O femeie a fost într-un „loc frumos”, care era asemenea aceluia, şi „departe, în depărtare … am văzut un oraş mare. Erau clădiri – clădiri separate. Străluceau minunat. Oamenii erau fericiţi acolo. Era apă scânteietoare, izvoare … un oraş de lumină, presupun că aşa s-ar numi” (pag. 17).

De fapt, aşa cum spun şi alte cărţi noi, această experienţă este destul de obişnuită. Autorii protestanţi pomeniţi mai sus, cred că această experienţă (cel puţin când priveliştea este caracteristic biblică), este una creştină. Aceasta trebuie deosebită în chip limpede de majoritatea celorlalte experienţe de „după moarte”, pe care ei le cred înşelări diavoleşti. „Necredincioşii par să treacă prin experienţa înşelătoare de acel fel, care în Biblie îi este atribuit anume lui satan. Credincioşii trăiesc întâmplări curate doctrinar, care ar putea reieşi din Scripturi” (Levitt şi Weldon, Există viaţă după moarte?, pag. 116). Este aceasta adevărat sau experienţele credincioşilor şi ale necredincioşilor sunt de fapt cu mult mai asemănătoare decât îşi pot închipui aceşti autori?

Ei citează experienţele cu adevărat creştine ale lui Betty Malz, care a publicat o carte în care istoriseşte experienţele sale „din afara trupului”, în vreme ce se afla în „moarte clinică”, care a durat 28 de minute. Îndată după moarte, ea s-a pomenit „urcând pe un deal verde, frumos … mergeam pe iarbă, care era de verdele cel mai viu pe care îl văzusem vreodată.” Era însoţită de un alt chip care mergea, „un chip de bărbat, înalt, în reverendă. Mă întrebam dacă era înger … Pe când mergeam, nu am văzut nici un soare – dar pretutindeni era lumină. În stânga erau flori de multe culori. Erau şi copaci, arbuşti … Am ajuns la o construcţie de argint măreaţă. Era ca un palat, în afară de faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, am auzit glasuri. Erau melodioase, armonioase, amestecându-se în cor şi am auzit cuvântul „Iisus” … Îngerul a păşit înainte şi a pus mâna pe o poartă, pe care eu nu o văzusem mai înainte. Înaltă cam de 3,5 m, poarta era o placă tare, împodobită cu perle.” Când poarta s-a deschis, „am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de culoarea aurului, acoperită cu sticlă sau apă. Lumina galbenă care s-a ivit era foarte puternică. Nu se poate povesti cu nici un fel de cuvinte. Nu am văzut nici un chip, cu toate că simţeam că este o Persoană. Deodată am ştiut că lumina este Iisus.” Fiind chemată să intre pe poartă, şi-a amintit de tatăl ei, care se ruga pentru ea, porţile s-au închis, şi ea a coborât de pe deal, văzând soarele ridicându-se deasupra zidului de rubine – care îndată a răsărit peste oraşul Terre Haute, unde s-a întors în trupul ei, din spitalul în care, în chip obişnuit era recunoscut ca o minune (Betty Malz, O clipă în veşnicie , Chosen Books, Waco Texas, pag. 84-89).

Este această experienţă cu adevărat deosebită de cele mai multe dintre cele povestite de Dr. Moody? (D-na Malz este decredinţă protestantă şi credinţa ei s-a întărit prin această experienţă.) Cititorul creştin ortodox nu este, desigur, la fel de lămurit de aceasta, aşa cum sunt autorii protestanţi citaţi mai sus. Fiind destul de deosebită de orice fel de cunoaştere pe care o putem avea despre chipul în care sufletul pătrunde în lumea cerească după moarte, şi prin ce trece până ajunge acolo (acestea vor fi discutate mai târziu) – această experienţă nu este de fapt pentru noi foarte deosebită de experienţele de după moarte „pământeşti” despre care s-a scris până acum. În afară de învelişul „creştin”, dat în chip firesc acestui fel de experienţe, de către credinciosul protestant (îngerul, lauda, chipul lui Iisus), există câteva elemente comune cu experienţele „pământeşti”: simţământul de alinare şi pace (pe care ea îl povesteşte ca fiind într-o împotrivire adâncă cu lunile ei de boală dureroasă), „fiinţa de lumină” (pe care alţii o aseamănă tot cu „Iisus”), apropierea de un fel oarecare de sălaş, aparte, care se află dincolo de un oarecare „hotar”. Şi este uimitor faptul că ea a văzut acest soare pământesc răsărind deasupra zidurilor de rubine, dacă acesta este cu adevărat raiul … Cum trebuie să pricepem noi această experienţă?

Multe experienţe asemănătoare se află în alte cărţi noi. O scurtă cercetare a lor, ne va ajuta să ne formăm o părere mai bună despre ceea ce se află în aceasta. Nu de mult, s-a scris o carte, în care s-a făcut o alcătuire a morţii „creştine” (mai ales protestante), şi a experienţelor de „după moarte” (John Myers, Glasuri de la capătul veşniciei , Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973). Într-o experienţă povestită în această carte, „a murit” o femeie, ea a fost slobozită din trup şi a venit într-un loc cu multă lumină, privind printr-o „fereastră a cerului”. „Ceea ce am văzut eu acolo, făcea ca toate bucuriile pământului să pălească prin lipsa lor de însemnătate.

M-am repezit să mă alătur mulţimii vesele de copii care cântau şi zburdau în livada de meri … Erau flori înmiresmate şi fructe roşii, coapte, pe copaci. Pe când stăteam acolo, sorbind aceafrumuseţe, treptat am început să simt un Duh; un Duh de bucurie, pace şi milă. Inima îmi ardea de dorinţa de a mă face o parte a acestei frumuseţi.” După ce s-a întors în trupul ei, după ce fusese „moartă” vreme de cincisprezece minute, „restul acelei zile şi în ziua următoare, cealaltă lume era pe departe mult mai adevărată pentru mine decât cea în care mă întorsesem” (pag. 228-231, reprodus după Guideposts Magazine, 1963). Această experienţă a pricinuit o aşa zisă bucurie „duhovnicească” asemănătoare cu aceea a D-nei Malz, şi la fel ca aceea, a dat o nouă măsură religioasă vieţii omului după această experienţă.

Dar chipul „raiului” care a fost văzut era destul de deosebit. Dr. George C. Ritchie, Jr., medic în Virginia, a trecut printr-o experienţă vie „după moarte”. O scurtă relatare a acesteia a fost publicată în Guideposts Magazine în 1963, şi o versiune mai amplă a fost publicată în cartea cu titlul Întoarcerea din ziua de mâine, în colecţia Chosen Books. În această relatare, după o îndelungată întâmplare în care a fost despărţit de trupul său (care fusese socotit mort), tânărul George Ritchie s-a întors în camera mică în care se afla întins trupul său, şi numai atunci şi-a dat seama că era „mort”. Atunci, o lumină puternică a umplut camera, pe care el a socotit-o că este Hristos, „o simţire atât de mângâietoare, atât de veselă şi mulţumitoare, că am vrut să mă pierd pentru veşnicie în minunea ei.” După ce a văzut părţi din faptele pe care le săvârşise în viaţă, ca răspuns la întrebarea „Ce ai făcut cu vremea ta pe pământ?”, a avut trei vedenii. Primele două păreau să fie ale „unei lumi foarte deosebite, care ocupa acelaşi loc” precum acest pământ, dar cu multe privelişti pământeşti (străzi, locuri de la ţară, universităţi, biblioteci, laboratoare). „Despre lumea cea de pe urmă am avut doar o vedenie scurtă. Acum parcă nu ne mai aflam pe pământ, ci foarte departe de el. Şi acolo, tot la o mare depărtare, am văzut un oraş – dar un oraş, dacă se poate închipui un asemenea lucru, zidit din lumină … în care străzile, casele, zidurile, păreau să răspândească lumină, în vreme ce eu mă mişcam printre ele, se aflau fiinţe de o strălucire orbitoare, ca aceea care era lângă mine. Asta a fost o vedenie doar de o clipă, pentru că în clipa următoare, pereţii cămăruţei s-au închis în jurul meu, lumina orbitoare s-a stins, şi m-a furat un somn profund.” Înainte de aceasta, el nu citise despre viaţa de după moarte; după această experienţă, a devenit un creştin activ în cadrul bisericii protestante (John Myers, Glasuri de la capătul veşniciei , pag. 56-61).

Această experienţă uimitoare a avut loc în 1943, şi după cum se vede, aceste experienţe nu sunt de loc nemaiîntâlnite, dacă luăm în considerare experienţele de „readucere la viaţă” din ultimii ani. Pastorul protestant Norman Vincent Peale povesteşte câteva experienţe asemănătoare şi le tâlcuieşte astfel: „Halucinaţie, vis, vedenie – eu nu cred aşa. Am petrecut prea mulţi ani stând de vorbă cu oamenii care au ajuns la capătul a ‘ceva’ şi au avut o vedenie dincolo, despre care povesteau cu toţii că era frumuseţe, lumină şi pace, ca să am îndoieli în mintea mea” (Norman Vincent Peale, Puterea gândirii pozitive , Prentice-Hall, Inc., New York, 1953, pag. 256). Glasuri de la capătul veşniciei ia numeroase exemple de vedenii de pe patul morţii şi de experienţe din preajma morţii din trei antologii ale sec. al XIX-lea. Cu toate că nici unul dintre aceste exemple nu este atât de amănunţit ca mărturiile mai recente, ele aduc o dovadă întemeiată că vedenia arătărilor şi priveliştile din alte lumi sunt trăiri destul de obişnuite pentru muribunzi. În aceste experienţe, cei care se simt creştini, şi sunt pregătiţi pentru moarte, au simţăminte de pace, bucurie, îngeri, rai, în vreme ce necredincioşii (mai ales cei din America veacului al XIX-lea) adesea văd draci şi iad. Adevărul acestor vedenii fiind stabilit, trebuie acum să ne întrebăm: care este firea lor? Este vederea raiului cu adevărat atât de obişnuită printre cei care, în vreme ce mor în chipul cel mai bun creştinesc pe care îl cunosc ei, sunt totuşi în afara Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă? Socotind firea şi însemnătatea acestui fel de experienţe, vom vorbi din nou despre problema „întâlnirii cu alţii”. Să cercetăm experienţele muribunzilor necreştini , pentru a vedea dacă sunt foarte deosebite de cele ale creştinilor celor lucrători. Dacă necreştinii văd de asemenea, în chip obişnuit „raiul” în vreme ce mor, sau după „moarte”, atunci noi va trebui să înţelegem această experienţă ca ceva firesc, care poate să se arate oricui, iar nu ca ceva care este numai creştin. Cartea doctorilor Osis şi Haraldsson cuprinde mărturii îndestulate în această privinţă.

Aceşti cercetători prezintă vreo 75 de cazuri de „vedenii din altă lume” printre pacienţii muribunzi. Unii oameni vorbesc despre pajişti şi grădini neînchipuit de frumoase; alţii văd porţi deschizându-se către o frumoasă regiune de ţară, sau un oraş. Mulţi aud muzică din altă lume. Adesea sunt amestecate privelişti destul de pământeşti, aşa cum s-a întâmplat cu femeia americană, care a mers spre o grădină frumoasă, într-un taxi, sau cu femeia indiancă, care călărea o vacă, în drum spre „cerul” ei (La ceasul morţii , pag. 163), sau new york-ezul care a intrat într-un câmp verde, cu vegetaţie bogată, sufletul lui fiind plin de „dragoste şi fericire” – şi putea vedea clădirile din Manhattan şi un parc de distracţii în depărtare (David Wheeler, Călătorie în partea cealaltă, pag. 100-105).

În studiul Osis-Haraldsson, în chip semnificativ, hinduşii văd „raiul” la fel de des ca şi creştinii, şi în vreme ce ultimii îl văd adesea pe „Iisus” şi „îngeri”, primii văd la fel de des temple hinduse şi zei (pag. 177). Încă şi mai semnificativ este faptul că adâncirea în religie, mai profundă sau mai de suprafaţă a bolnavilor, pare să nu aibă nici o urmare asupra iscusinţei lor de a avea vedenii din altă lume. „Bolnavii foarte credincioşi au văzut grădini, porţi şi raiul, dar nu mai des decât cei mai puţin credincioşi” (pag. 173). Cu adevărat, un membru al partidului comunist indian, ateu şi materialist, pe când murea, a fost dus într-un „loc frumos, care nu era de pe acest pământ … A auzit muzică şi, de asemenea, în depărtare se auzea o cântare. Când şi-a dat seama că este în viaţă, i-a părut rău că a trebuit să părăsească acel loc frumos” (pag. 179). Cineva a încercat să-şi ia viaţa, şi în timp ce era pe moarte a povestit: „Sunt în cer. Se află atât de multe case în jurul meu, atât de multe străzi cu copaci mari, având fructe dulci şi păsărele cântând în copaci” (pag. 178).

Cei mai mulţi dintre cei care au trecut prin asemenea experienţe, simt o bucurie nemărginită, pace, linişte, şi primirea morţii; puţini doresc să se întoarcă la viaţă (pag. 182). Aşadar, este limpede că trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă în desluşirea „vedeniilor despre rai” care sunt văzute de muribunzi şi de oamenii „morţi”. La fel ca mai sus, când arătam despre „întâlnirea cu alţii”, în Capitolul II, şi acum trebuie să facem o deosebire limpede între vedeniile date prin har, adevărate, despre lumea cealaltă, şi experienţa de-a dreptul firească care, deşi poate fi deasupra mărginirilor omului, nu este câtuşi de puţin duhovnicească şi nu ne spune nimic despre adevăratul rai sau iad, potrivit adevăratei învăţături creştine.

Se aşează acum înaintea noastră cea mai însemnată parte a cercetării pe care o facem asupra experienţelor de „după moarte” şi ale acelora ale muribunzilor: socotirea şi judecarea lor după rânduiala adevăratei învăţături creştine, şi a experienţei vieţii de după moarte. Este nevoie de o desluşire limpede a înţelesului şi semnificaţiei lor pentru vremurile noastre. Încă şi aşa, este deja cu putinţă aici, să se facă o preţuire mai dinainte a experienţei „raiului”, istorisită astăzi în chip atât de obişnuit: cele mai multe, poate într-adevăr toate aceste experienţe, au puţine lucruri care seamănă cu vedenia creştină a raiului. Aceste vedenii nu sunt duhovniceşti, ci lumeşti . Ele sunt atât de repezi, atât de uşor dobândite, atât de obişnuite, atât de pământeşti în priveliştile lor, că nu poate exista nici o asemănare însemnată a lor, cu adevăratele vedenii creştine despre rai (unele vor fi povestite mai jos). Chiar şi lucrul cel mai „duhovnicesc” despre unele dintre ele – simţirea lui Hristos – lămureşte încă o dată despre subţirimea duhovnicească a acelora care trăiesc astfel deexperienţe, mai mult decât despre orice altceva. În loc să aducă slăvire adâncă, frică de Dumnezeu, şi căinţă, pe care le-a aprins în sfinţii creştini, adevărata trăire înaintea lui Dumnezeu (dintre care întâmplarea Sf. Pavel, avută pe drumul spre Damasc, poate fi luată ca pildă – Fapte 9, 3-9), experienţele de astăzi săvârşesc ceva cu mult mai asemănător cu „mângâierea” şi „pacea” mişcărilor penticostale şi spiritiste moderne.

Totuşi, nu se poate pune la îndoială faptul că aceste experienţe sunt neobişnuite. Multe dintre ele nu pot fi mărginite la simple halucinaţii, şi par să aibă loc dincolo de hotarele vieţii pământeşti, aşa cum sunt înţelese în general, într-un sălaş, undeva, între viaţă şi moarte, aşa cum s-ar părea că sunt.

Care este acest sălaş? Aceasta este întrebarea la care ne întoarcem acum. Pentru a răspunde la întrebare, vom lua în considerare mai întâi mărturiile creştine adevărate – aşa cum face Dr. Moody şi mulţi alţi scriitori despre acest subiect – şi apoi scrierile ocultiştilor moderni şi ale altora, care pretind că au călătorit în acea lume. Acest ultim izvor, dacă este înţeles corect, se apropie uimitor de adevărul creştin.

Să începem cu întrebarea: care este sălaşul, după învăţătura creştină, în care intră sufletul după moarte?

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: