Cuviosul Seraphim Rose

Februarie 27, 2008

Aratari ale ingerilor si dracilor la ceasul mortii


Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

 

În aceste experienţe, proaspătul dispărut este de obicei întâmpinat de doi îngeri. Iată cum îl înfăţişează autorul lucrării „De crezut pentru mulţi ”: „Nici nu începuse bine bătrâna soră să rostească aceste cuvinte (’Să moştenească Împărăţia Cerului!’), că s-au arătat lângă mine doi îngeri; pentru o pricină oarecare am cunoscut într-unul dintre ei pe îngerul meu păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut” (pag. 22). (Mai târziu, un pustnic cucernic i-a spus că acela era „îngerul de întâlnire”.) Sf. Teodora, a cărei călătorie după moarte prin „vămile” văzduhului este istorisită în viaţa Sf. Vasile cel Nou (sec. al X-lea, 26 martie), relatează că „atunci când am fost la capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui Dumnezeu, care erau ca nişte tineri minunaţi, de o frumuseţe cu neputinţă de grăit prin cuvânt. Feţele lor erau mai strălucitoare decât soarele, privirea lor era plină de dragoste, părul capului lor era alb ca zăpada, în jurul capului aveau aureole aurii, strălucitoare, care se răspândeau în jur, veşmintele lor străluceau ca fulgerul, şi pieptul le era încins cu eşarfe aurii în chip de cruce” (vezi traducerea în Taine veşnice dincolo de mormânt, pag. 70). Sf. Salvie, Episcopul Galiei, din sec. al VI-lea, povesteşte astfel propria sa experienţă de moarte: „Când chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, şi m-aţi văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până în cele mai înalte suişuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor , VII, 1; vezi Viaţa Sf. Salvie în The Orthodox Word, 1977, nr. 5).

Menirea acestor îngeri este de a lua sufletul nostru ieşit din trup, în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic nelămurit în privinţa lor, nici în înfăţişare nici în lucrare; având înfăţişare omenească, ei apucă „trupul uşor” al sufletului şi îl duc departe. „Îngerii purtători de lumină mi-au luat îndată sufletul în braţele lor” (Sf. Teodora, vezi Taine veşnice …, pag. 71). „Luându-mă cu braţele, îngerii m-au purtat chiar prin peretele camerei …” (De crezut pentru mulţi …, pag. 22). Sf. Salvie a fost „ridicat de doi îngeri”. Astfel de exemple s-ar mai putea aduce.

De aceea, nu se poate spune că „fiinţa de lumină” din experienţele de astăzi, este un înger călăuzitor în viaţa de dincolo. „Fiinţa de lumină” nu are chip văzut, nu duce sufletul nicăieri, nu intră cu sufletul într-un dialog, şi arată în succesiune rapidă faptele săvârşite în viaţa de pe pământ. Nu orice fiinţă care se arată ca înger, este înger cu adevărat, căci chiar satana se preface în înger de lumină (II Cor. 11, 14). Astfel, aceste fiinţe, fără să aibă măcar înfăţişarea îngerilor, cu siguranţă nu pot fi recunoscute ca atare. Întâlnirile de netăgăduit cu îngerii, par să nu aibă loc aproape niciodată în experienţele de „după moarte” din zilele noastre – vom încerca să lămurim aceasta mai jos.

Este posibil ca „fiinţa de lumină”, care este de fapt un drac, să se ascundă sub chipul unui „înger de lumină”, nedesluşit, pentru a-l ademeni pe muribund chiar în clipa când sufletul se desparte de trup? Dr. Moody (Viaţă după viaţă , pag. 107-108; Consideraţii, pag. 58-60) şi alţi cercetători ridică această problemă, doar pentru a înlătura posibilitatea de a nu fi împăcat cu efectele cele „bune” pe care le poate săvârşi în muribund, arătarea lor. De bună seamă, socotinţele acestor cercetători asupra „răului” sunt foarte copilăreşti. Dr. Moody crede că „satana probabil ar spune celor pe care el îi stăpâneşte, să urmeze un drum al urii şi al pierzării” (Viaţă după viaţă , pag. 108) şi pare a fi cu totul inconştient de faptul că literatura creştină înfăţişează adevărata fire a ispitelor drăceşti, care sunt prezentate în chip neschimbat ca ceva „bun”.

Deci, ce ne învaţă ortodoxia despre ispitele drăceşti din ceasul morţii? Sf. Vasile cel Mare, în tâlcuirea Psalmilor, la cuvintele: Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească sufletul meu ca un leu (Psalm 7, 1-2), dă această lămurire: „Eu cred că marii războinici ai lui Dumnezeu care s-au luptat din destul cu vrăjmaşii cei nevăzuţi întru toată lungimea zilelor vieţii lor, după ce au scăpat de toate prigonirile, şi au ajuns la capătul zilelor lor, sunt cercetaţi de către mai marele lumii acesteia pentru ca, dacă sunt aflaţi cu răni din luptă, sau murdărie, sau urmări ale păcatului, să fie opriţi. Dar, dacă sunt aflaţi fără răni, şi fără de păcat, ei pot fi aduşi de către Hristos la odihna lor, ca fiind de nebiruit şi slobozi. De aceea, Proorocul se roagă atât pentru viaţa lui de aici cât şi pentru viaţa lui viitoare. Iată ce zice el: Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc, şi acolo, la vremea judecăţii, şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească sufletul meu ca un leu . Şi poţi învăţa aceasta chiar de la Dumnezeu, care înainte de a pătimi a spus: Căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)” (Sf. Vasile cel Mare, Predici exegetice , Catholic University of America Press, 1963, pag. 167-168).

Cu adevărat, nu numai luptătorii creştini trebuie să înfrunte încercările dracilor la ceasul morţii. Sf. Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Evanghelia după Matei, istoriseşte cu înflăcărare ce se întâmplă adesea cu păcătoşii obişnuiţi, la ceasul morţii. „Cei mai mulţi oameni pot fi auziţi atunci, povestind grozăvii şi vedenii înfricoşătoare, privelişte pe care muribunzii nu sunt în stare să o rabde, iar adesea cutremură chiar şi patul lor cu mare putere, îi privesc înfricoşător pe cei ce stau împrejur, sufletul se străduieşte să rămână în lăuntrul trupului, nedorind să fie izgonit, şi nu este în stare să rabde privirea îngerilor care se apropie. Dacă fiinţele omeneşti, care sunt înspăimântătoare, ne pricinuiesc chinuire privindu-le, când vedem îngerii ameninţând, şi puteri mari printre vizitatorii noştri, cum să nu suferim când sufletul este smuls din trup şi tras afară, şi plânge mult, şi totul este în deşert?” (Omilia 53 la Evanghelia după Matei, Părinţi niceeni şi post-niceeni, Editura Eerdmans, 1973, vol. 10, pag. 331-332).

Vieţile sfinţilor ortodocşi cuprind numeroase istorisiri cu astfel de privelişti cu draci, care se arată la ceasul morţii, de obicei cu scopul de a înfricoşa persoana care moare, şi să o silească să dorească cu dinadinsul mântuirea. Sf. Grigorie, de pildă, în Dialogurile sale, povesteşte despre un oarecare om bogat, care era robul multor patimi: „Cu puţină vreme înainte de a muri, el a văzut duhuri urâcioase stând înaintea lui, ameninţându-l cumplit că-l vor duce în adâncul iadului …

Întreaga familie s-a strâns în jurul lui plângând şi tânguindu-se. Cu toate că ei nu puteau să vadă cu adevărat duhurile cele rele şi lovirile lor îngrozitoare, ei puteau să-şi dea seama chiar din povestirile omului bolnav, din tremurăturile trupului şi din gălbejeala feţei aceluia, că duhurile rele se aflau acolo. Din pricina înfricoşării cumplite a acestor privelişti groaznice, el se răsucea în pat de pe o parte pe alta,… Apoi, aproape sfârşit de puteri şi lipsit de orice alinare, a strigat: ’Mai dă-mi vreme până dimineaţă! Mai ţine-mă măcar până dimineaţă!’ Şi cu aceasta, viaţa lui a fost înşfăcată” (Dialoguri IV, 40, pag. 245-246). Sf. Grigorie povesteşte şi alte întâmplări asemănătoare, aşa cum face şi Bede în Istoria Bisericii şi a poporului englez (Cartea V, 13, 15). Asemenea experienţe nu erau deloc neobişnuite în America, încă din sec. al XIX-lea. O antologie recentă cuprinde numeroase vedenii de pe patul de moarte, din timpul sec. al XIX-lea, ale păcătoşilor nepocăiţi, cu titluri ca: „Mă aflu în flăcări – scoate-mă de aici!”; „Of, mântuiţi-mă! Aceia mă trag în iad!” şi „Vine diavolul să-mi tragă sufletul în jos, la iad!” (John Myers, Glasuri de la capătul veşniciei , Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973, pag. 71, 109, 167, 196, etc.).

Totuşi, Dr. Moody nu a povestit nimic asemănător: cu adevărat, toate experienţele muribunzilor din cartea sa (în afara sinucigaşilor, vezi pag. 127-128), sunt dintre cele plăcute, fie că oamenii sunt creştini sau nu, religioşi sau nu. Doctorii Osis şi Haraldsson, pe de altă parte, au aflat lucruri asemănătoare asupra acestei experienţe, în studiile lor.

Aceşti cercetători au ajuns la aceleaşi rezultate ca Dr. Moody: arătarea vizitatorilor din altă lume este privită ca un lucru bun, pacientul primeşte moartea, experienţa este plăcută, pricinuind linişte şi înălţare, şi adesea durerea încetează înaintea morţii. Oricum, în studiul indian, o treime dintre pacienţii care au văzut arătări, păstrează o amintire de frică, de scârbe şi tulburare, care vin din arătarea de „yamdoots” (vestitori hinduşi ai morţii), sau alte fiinţe; aceşti indieni se împotrivesc şi încearcă să scape de vestitorii din altă lume. Astfel, într-o experienţă, un cleric indian a povestit atunci când era pe moarte: „Stă cineva acolo! Are o căruţă cu el, aşa că trebuie să fie un ’yamdoot’! Trebuie să ia pe cineva cu el. Mă supără că vrea să mă ia pe mine! … Vă rog, ţineţi-mă; nu merg! Durerea lui a sporit şi a murit” (La ceasul morţii, pag. 90). Un hindus care era pe moarte, „a zis deodată: ’Yamdoot vine să mă ia cu el. Daţi-mă jos din pat ca yamdoot să nu mă găsească.’ El a arătat înspre afară şi în sus: ’Iată-l.’ Acea încăpere de spital era la parter. Afară, la fereastra clădirii era un copac mare, cu o mulţime de ciori care stăteau pe crengi. Chiar atunci când bolnavul a avut vedenia, toate ciorile au zburat din copac, cu zarvă mare, ca şi cum cineva trăsese cu puşca. Am fost atât de uimiţi de aceasta, că ne-am repezit afară, dar nu am văzut nimic care să fi tulburat ciorile. Ele erau de obicei foarte liniştite, aşa încât toţi cei care eram de faţă, am văzut zborul lor brusc şi zgomotos, tocmai în clipa când bolnavul a avut vedenia. Era ca şi cum ciorile se făcuseră conştiente de ceva înfricoşător. Îndată după ce s-a întâmplat aceasta, pacientul a căzut în comă şi câteva clipe mai târziu şi-a dat ultima suflare” (pag. 41-42). Unii „yamdoots” au o înfăţişare înspăimântătoare, şi aduc chiar şi mai multă uimire asupra muribunzilor.

Aceasta este deosebirea cea mai izbitoare între experienţa de moarte americană şi indiană, din studiul doctorilor Osis şi Haraldsson, dar autorii nu pot oferi nici un fel de lămuriri pentru aceasta. Apare în chip firesc întrebarea: De ce experienţa americană modernă este aproape cu totul lipsită de acest element – frica pricinuită de arătări înfricoşătoare, din alte lumi – care sunt atât de obişnuite atât în experienţa creştină din trecut, cât şi în experienţa indiană actuală?

Nu este nevoie să desluşim desăvârşit firea arătărilor din faţa muribunzilor, pentru a vedea că ele atârnă, într-o oarecare măsură, după cum am văzut deja, de aşteptările muribundului sau de ceea ce el este pregătit să vadă. Astfel, creştinii veacurilor trecute, care aveau o credinţă puternică în iad, şi a căror experienţă îi osândea în sfârşit, adesea vedeau draci la moarte. Îndienii de astăzi, care, de bună seamă, sunt mai „primitivi” decât americanii, în credinţele şi înţelegerea lor, văd adesea fiinţe care sunt pe măsura fricii lor, încă foarte adevărate, de viaţa de după moarte; în vreme ce americanii contemporani, cu părerile lor „luminate”, văd arătări în armonie cu viaţa lor „îndestulată” şi cu credinţa lor, care în general nu cuprinde o frică foarte adevărată de iad, sau conştiinţa de draci.

Obiectiv vorbind, dracii aduc ispitiri care sunt pe măsura stării sufleteşti sau a aşteptărilor celor ce sunt ispitiţi. Pentru cei cărora le este frică de iad, dracii pot să se arate în chipuri înfricoşătoare pentru a-l face pe om să moară într-o stare de deznădejde; dar pentru cei care nu cred în iad (sau pentru protestanţi, care cred că ei sunt „mântuiţi” fără greş, şi de aceea nu trebuie să le fie frică de iad), dracii le aduc în chip firesc ispite, în vreo altă arătare, ca să nu-şi arate limpede scopul lor rău. La fel, chiar unui luptător creştin, care a suferit deja foarte mult, dracii pot să i se arate într-un asemenea chip, încât să-l atragă mai degrabă, decât să-l înfricoşeze.

Ispitele dracilor, cu care au împresurat-o pe Sf. Mavra, muceniţă din sec. al III-lea, în vreme ce murea, ne dau o pildă bună pentru cel din urmă chip de ispite, din ceasul morţii. După ce a fost răstignită pe cruce vreme de nouă zile, dimpreună cu bărbatul ei, Sf. Timotei, ea a fost ispitită de diavol. Viaţa acestor sfinţi ne spune cum Sf. Mavra însăşi a povestit ispitele bărbatului ei, care a fost împreună mucenic cu ea:

„Fă-ţi curaj, frate, şi alungă somnul de la tine. Fii cu trezvie şi ia aminte la ceea ce am văzut eu. Mi s-a părut că înaintea mea, când mă aflam într-o uimire oarecare, se afla un om care ţinea în mână un potir cu lapte şi miere de albine. Acest om mi-a spus: ’Ia asta şi bea.’ Dar eu i-am spus: ’Cine eşti tu?’ Şi el a răspuns: ’Eu sunt un înger al lui Dumnezeu.’ Atunci eu i-am zis: ’Hai să ne rugăm lui Dumnezeu.’ Atunci el mi-a zis: ’Eu am venit la tine ca să-ţi uşurez suferinţele. Am văzut că îţi doreai foarte mult să mănânci şi să bei, căci până acum n-ai mâncat cu adevărat nimic.’ Atunci i-am zis: ’Cine ţi-a insuflat atâta milă pentru mine? Ce înseamnă nevoinţa şi postul meu pentru tine? Nu ştii că Dumnezeu este puternic, ca să facă ceea ce este cu neputinţă la oameni?’ Când m-am rugat, am văzut cum acest om şi-a întors faţa către apus. Din aceasta, am priceput că era vorba de o înşelare satanică. Satan dorea ca să ne încerce chiar pe cruce. Îndată după aceea, vedenia a dispărut.

Apoi, un alt om a venit la mine şi mi s-a părut că m-a dus la un râu de lapte şi miere, şi mi-a zis: ’Bea.’ Dar eu am răspuns: ’Eu ţi-am spus deja că nu voi bea nici apă, nici vreun alt fel de băutură pământească, până când nu voi bea potirul morţii întru Hristos, Dumnezeul meu, pe care îl va pregăti El Însuşi pentru mine, cu mântuirea şi cu viaţa veşnică a nemuririi.’ Când am rostit aceasta, omul acela a băut din râu, şi grabnic, el dimpreună cu râul s-au făcut nevăzuţi” (Vieţile sfinţilor , în lb. rusă, 3 mai; vezi traducerea în lb. engleză în J. A. M. Fastre, S. J., Faptele celor dintâi mucenici , seria a V-a, Philadelphia, 1878, pag. 227- 228). A treia arărate în faţa Sfintei Mavra, aceea a unui înger adevărat, va fi prezentată mai târziu în acest studiu, dar aici este deja limpede ce purtare de grijă au creştinii adevăraţi în primirea „descoperirilor” din ceasul morţii.

Deci ceasul morţii este cu adevărat vremea ispitirii drăceşti, iar „experienţele duhovniceşti”, pe care le au oamenii în vremea aceea (chiar dacă ele par să fie „după” moarte – o chestiune ce se va discuta mai jos), trebuie judecate cu aceleaşi judecăţi ale învăţăturii creştine, aşa cum sunt socotite şi celelalte „experienţe duhovniceşti”. La fel, „duhurile” care se pot întâlni în această vreme, trebuie puse la încercarea lumii, pe care Apostolul Ioan o spune în cuvintele: Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4,1).

Unii critici ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, au arătat deja asemănarea dintre „fiinţa de lumină”, şi „călăuzele duhovniceşti” şi „prietenii spirituali” ai spiritismului mediumnistic. De aceea, să aruncăm o scurtă privire asupra teoriei spiritiste, unde se vorbeşte despre „fiinţele de lumină” şi vestirile lor. Un text spiritist obişnuit (J. Arthur Hill, Spiritismul, istoricul, fenomenele şi doctrina lui, New York, George H. Doran Co., 1919), observă că „doctrina spiritelor este pururea, sau sub aspect lucrător pururea, întru bună potrivire cu înalte măsuri morale. În problema credinţei, ea este întotdeauna teistă, bazată pururea pe smerenie, dar nu cu multă purtare de grijă asupra minţii, ca aceea care se observă la Sinoadele ecumenice ale Bisericii” (pag. 235). Mai mult, această carte spune că iubirea este „nota cheie” şi „doctrina centrală” a teoriei spiritiste (pag. 238); că „slăvita cunoaştere” este primită de la spirite, determinându-i pe spiritişti să-şi asume răspunderea lucrării misionare de a răspândi „ştirea că viaţa după moarte este o certitudine” (pag. 185-186); şi că spiritele „înaintate” îşi pierd „mărginirile” personalităţii şi ajung să lucreze mai mult ca „înrâuriri” decât ca persoane, „luminându-se” din ce în ce mai mult (pag. 300-301). Într-adevăr, spiritiştii, în laudele lor, invocă întocmai „fiinţele de lumină”; „Stăpâni sfinţi ai luminii! Ascunşi de la privirile noastre adormite … Trimiteţi vestitorii voştri de lumină Deschideţi privirea noastră lăuntrică” (pag. 186-187).

Toate acestea sunt de ajuns pentru a ne face bănuitori asupta „fiinţei de lumină” care se arată acum oamenilor, care nu sunt conştienţi de firea şi subţirimea lucrurilor diavoleşti. Bănuiala noastră se întăreşte mai mult, când auzim că Dr. Moody spune că unii descriu această fiinţă ca „o persoană veselă”, cu „simţul umorului”, care îi aduce persoanei care moare „bună dispoziţie” şi „distracţie” (Viaţă după viaţă , pag. 49, 51). O astfel de fiinţă, cu vestirea ei de „iubire şi înţelegere”, pare cu adevărat foarte josnică şi „spiritele” bine-dispuse, de la şedinţele de spiritism sunt draci, fără nici o îndoială (când şedinţa de spiritism nu este o înşelăciune). Acest fapt i-a făcut pe unii să socotească, că toate întâmplările de „după moarte” de acum, nu sunt adevărate, şi că sunt prezentate ca o înşelare drăcească. Protestanţii evanghelici, spun într-o carte că, „ne dăm seama că există primejdii noi şi necunoscute în această întreagă înşelare a vieţii de după moarte.

Crezând chiar şi foarte puţin în istorisirile experienţelor clinice, ne dăm seama că pot fi urmări primejdioase pentru oamenii care cred în Biblie. Creştinii adevăraţi au considerat că fiinţa de lumină nu este altceva decât Iisus Hristos şi, din nefericire, aceşti oameni se află în situaţia cea mai prielnică de a fi prostiţi” (John Weldon şi Zola Levitt, Există viaţă după moarte? Harvest House Publishers, Irvine, California, 1977, pag. 76). Pentru a se întoarce la această chestiune, autorii acestei cărţi citează câteva asemănări însemnate, între unele experienţe de „după moarte” din zilele noastre şi experienţele mediumurilor şi ale ocultiştilor din vremurile recente, în plus, atrăgând atenţia asupra faptului de netăgăduit, că un număr de cercetători ai vieţii de „după moarte” sunt interesaţi şi de ocultism, şi chiar au avut legături cu mediumuri (pag. 64-70).

Există, de bună seamă, mult adevăr în aceste observaţii. Din nefericire, fără învăţătura creştină întreagă asupra vieţii după moarte, chiar şi „oamenii care cred în Biblie” şi o înţeleg cel mai bine, sunt înşelaţi, alungând adevăratele experienţe ale sufletului după moarte, dimpreună cu experienţele care pot fi cu adevărat înşelări diavoleşti. Astfel de oameni sunt deschişi să primească experienţele înşelătoare ale vieţii de „după moarte”, aşa după cum vom vedea.

Doctorii Osis şi Haraldsson, care au avut „experienţe lărgite nemijlocite cu mediumuri”, fac o asemănare între arătările dinaintea ochilor muribunzilor şi lucrările spiritismului. Cu toate acestea, ei observă o „deosebire prea mare”, de bază, între aceste două feluri de experienţe: „În loc să continue un fel oarecare de viaţă pământească (aşa cum povestesc mediumurile), supravieţuitorii de după moarte, pătrund într-un fel de existenţă şi experienţă cu totul noi” (La ceasul morţii , pag. 200).

Într-adevăr, domeniul experienţelor de „după moarte” pare în general să fie deosebit de domeniul mediumnistic şi spiritist obişnuit. Dar acesta este încă un domeniu în care înşelările diavoleşti şi sugestiile, nu numai că sunt cu putinţă, ci sunt de aşteptat, mai ales în ultimele zile de viaţă, când vedem déjà ispite duhovniceşti cu totul noi şi mult mai subţiri, chiar semen mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).

De aceea, este foarte bine să fim bănuitori (cel puţin) în legătură cu „fiinţele de lumină”, care se pare că se arată la ceasul morţii. Ele par foarte asemănătoare cu dracii care se dau drept „îngeri de lumină” pentru a atrage, nu numai pe muribund, ci chiar mai mult decât atât, pe cei cărora acela le va istorisi această povestire mai târziu, dacă va fi readus la viaţă din moartea clinică.

Cu toate acestea, de o mare însemnătate este ca socotirea acestor fenomene de „după moarte”, şi a altora asemenea, să aibă în vedere doctrina care vine din acestea, dacă este oferită de „fiinţa duhovnicească” văzută la ceasul morţii, sau pur şi simplu este presupusă sau dedusă din întâmplări. Vom socoti problema acestei judecări după ce vom termina cercetarea experienţelor.

Unii oameni care au „murit” şi s-au întors – de obicei, aceia care sunt sau au ajuns să fie foarte „religioşi”, au asemănat „fiinţa de lumină” pe care o întâlnesc, nu cu un înger, ci cu un „chip” nevăzut al lui Hristos Însuşi. În lăuntrul unor astfel de oameni, această întâmplare este adesea legată de alt fenomen, care pentru creştinii ortodocşi este poate, la prima vedere, cel mai încurcat dintre toate cele întâlnite în experienţele de „după moarte” de astăzi: vedenia „raiului”.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: