Cuviosul Seraphim Rose

Februarie 19, 2008

Sufletul dupa moarte – Experienta „in afara trupului”

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:

„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci … îmi aduc aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).

„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine, uşurare – doar linişte” (pag. 27).

„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta” (pag. 37).

„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul meu … Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine” (pag.37).

„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor, de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).

Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă era tot oarbă – este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross, „Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer, 1977, pag. 103-104). Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost scrisă chiar de o astfel de persoană: un creştin ortodox botezat care, în spiritul sfârşitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent faţă de adevărurile propriei sale credinţe şi nici măcar nu a crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, şi pare chiar providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult dincolo de experienţele scurte şi fragmentare, descrise în literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de necredinţă şi a sfârşit prin recunoaşterea adevărurilor creştinismului ortodox – într-o asemenea măsură, că şi-a continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un „caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre tipografii-misionari ortodocşi de frunte de la sfârşitul veacului, Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe despre viaţa de după moarte.

După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupeşti şi a greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul acestei povestiri spune că:

„Deodată am simţit o stare de linişte în lăuntrul meu. Am deschis ochii, şi tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut, până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea cu limpezime deplină. Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc …

Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul camerei? M-am mişcat înainte şi m-am uitat unde priveau ei: acolo pe pat stăteam eu întins.

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici şi în acelaşi timp sunt şi acolo …

Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol … Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se transmiteau şi nici nu se auzeau, şi mi-am dat seama că nu puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea mea ciudată de singurătate, şi am avut un simţământ de înfricoşare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte greu de exprimat în cuvinte …

M-am uitat, şi aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţişarea unui cadavru …

Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi pierdusem cunoştinţa nici o clipă, când mă mişcam la fel de viu, văzând totul, auzind totul, fiind conştient de toate, fiind în stare să mă mişc, să gândesc, să vorbesc? …

Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu, stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice ceea ce se întâmplase, dacă aş fi crezut în existenţa vreunui suflet, dacă aş fi religios; dar nu aceasta era situaţia şi am fost călăuzit numai de ceea ce am simţit, şi senzaţia de viaţă era atât de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut, nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam şi eram conştient de mine însumi, să cred că nu exist …

După aceea, când îmi aminteam şi mă gândeam la starea mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele lucrau cu o putere şi o repeziciune mare” (pag. 16-21).

Starea sufletului, din primele două minute de după moarte, nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura creştină a antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu „viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă şi convingătoare trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când aşteptările majorităţii oamenilor moderni se prăbuşesc cu totul, conştientizând că moartea nu este sfârşitul şi că viaţa continuă, şi o stare nouă se deschide sufletului!

Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveşte învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte.

Criticând această experienţă, unii şi-au arătat îndoielile faţă de moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine minute (uneori şi în minutele dinaintea morţii) sunt adesea experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”.

Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să înţelegem aceste experienţe.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: