„Viaţa şi lucrǎrile Pr. Serafim Rose”,

Ieromonah Damaschin,

Editia Apologeticum, Bucureşti, 2005

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Esenţa acestui călugăr-preot ar putea fi găsită în predicile sale, care erau întotdeauna concise, la obiect, îndreptate spre a ne mişca inimile şi „a ne smeri” (aşa cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ceea ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc prima dată când a venit în misiunea noastră de la Etna ca să slujească Sfânta Liturghie.

Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc acum, Liturghia a fost la miezul nopţii. Pe când se întorcea de la Sfânta Masă ca să citească Evanghelia cu o lumânare în mână, care lumina atât Sfânta Scriptură cât şi faţa lui, m-am gândit în sinea mea: Aşa era în catacombe şi aşa este în Biserica subterană persecutată din Rusia de astăzi! În aceste predici vedeam o inimă caldă şi iubitoare, aşa cum se putea găsi oriunde în această lume rece şi o minte bine rânduită şi pătrunzătoare, născută din har iar nu din această lume întunecată. El ne îndemna:

„Mai luptă încă puţin. Poartă-ţi crucea fără să te plângi; nu te gândi că tu eşti ceva deosebit; nu-ţi justifica păcatele şi slăbiciunile, ci priveşte-te aşa cum eşti cu adevărat; şi mai ales, iubiţi-vă unul pe altul.’ Cuvintele lui Hristos. Întradevăr, Părintele Serafim nu L-a arătat pe Hristos atât prin cuvânt cât prin exemplu.”[1]

Fratele Laurenţiu, finul Părintelui Serafim, scrie că Părintele Serafim „a dat unele dintre cele mai inspirate predici care s-au rostit vreodată în limba engleză.” Sfatul său constant era:

„Acuză-te. Nu te îndreptăţi niciodată. Dacă trebuie, sau crezi că trebuie, cedează unei slăbiciuni, apoi fii sigur că recunoşti că este o slăbiciune şi un păcat. Dar vezi propriile tale greşeli şi nu-ţi judeca fratele!”

Eficienţa predicilor scurte, simple, ale Părintelui Serafim nu deriva din talentul oratoric, ci numai din faptul că porneau din vistieria inimii sale - o vistierie cu care a fost răsplătit după o luptă îndelungată, continuă, de a dobândi virtuţile. Din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).

Părintele Serafim a transmis mai departe cuvintele Sf. Macarie cel Mare:

„Când cei care sunt bogaţi întru Duhul Sfânt şi au într-adevăr bogăţia cea cerească şi lucrarea Duhului întru ei, spun oricui cuvântul adevărului … şi nu este bogăţia lor, nu este comoara lor ce se află în lăuntrul lor când vorbesc şi nici nu este de la ei că bucură sufletele celor ce aud cuvântul cel duhovnicesc …. Dar unul care este sărac şi nu are bogăţia lui Hristos în sufletul său … chiar dacă doreşte să vorbească cuvântul adevărului şi să-i veselească pe unii din cei care aud cuvântul şi totuşi nu are în lăuntrul său cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi adevăr ci numai îl repetă din memorie şi împrumută cuvinte din diferite părţi ale Scripturii, sau ceea ce au auzit de la oameni duhovniceşti şi care relatează şi învaţă şi pe alţii aceasta - vezi, el pare că veseleşte pe alţii … dar după ce a trecut prin asta, fiecare cuvânt se duce înapoi la izvorul de unde a fost luat şi omul însuşi rămâne din nou gol şi neputincios …. Pentru acest motiv ar trebui să cerem de la Dumnezeu cu frângere de inimă şi cu credinţă, ca El să ne dea îngăduinţă să găsim această bogăţie, vistieria cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, în puterea şi lucrarea cea adevărată a Duhului. În felul acesta, găsindu-L mai întâi pe Domnul în noi înşine spre folosul şi mântuirea şi viaţa cea veşnică, putem apoi să-i folosim şi pe alţii după puterea noastră şi prilejul cel bun, apropiind de Hristos comoara cea din lăuntru.”[2]

[2] „Omilii duhovniceşti ale Sf. Macarie cel Mare”, în Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Îndrumător al vieţii duhovniceşti, p. 161-162.

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului “vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues - Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui “dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că miscarea “limbilor” nu e nicidecum o “renastere”, căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).

Dar ce este un “medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu “sufletele mortilor”, asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările “miraculoase”, aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se stie că asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensă. În timp ce darul crestin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legătură cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o mostenire genetică, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur si simplu prin lectura cărtilor oculte.[2]Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).

În practică, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibilă cu orientarea crestină fundamentală în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există “crestini” implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevărati, crestinismul lor este unul “de tip nou”, adică un “nu crestinism” de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: “Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o miscare “religioasă”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferentă între a fi religios si a te naste din nou din Duhul iui Dumnezeu. Si este trist să constatăm că cei mai multi dintre crestini de astăzi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni “religiosi”, decât crestini adevărati”.[3]

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri “umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referintă în domeniu.[4]

1. Pasivitatea: “Activitatea unui spirit este direct proportională cu gradul de pasivitate sau “sumisiune” pe care le găseste la persoana sensibilă, sau medium”. “Calitatea de medium … se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de către oricine se abandonează constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultătile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează”.

2. Solidaritatea de credintă: Toti cei de fată trebuie să aibă “o atitudine mintală de simpatie fată de medium”; fenomenul spiritist este “facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi si sentimente ce există între experimentatori si medium. Când această atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu-i abandonează total vointa, atunci sedinta de spiritism a “cercului” respectiv esuează”. De asemenea, “numărul experimentatorilor care participă la o astfel de sedintă este de mare importantă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului”.

3. Toti cei prezenti “se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului”. Totusi “cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea “teozofiei” moderne, ea însăsi un medium, dispretui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi apartine si fachirul descris în cap. III.

4. “Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi. cântări, muzica în surdină, si chiar rugăciuni”. Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar “crestine”. Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de “vindecare prin credintă” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei “Sfinteniei Penticostale”), care vindecă în mod “miraculos” prin intermediul unui “cerc magnetic” compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de “credintă” si care împreună îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementă.[5]

Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinsi că rămân buni crestini si că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifestă în “renasterea harismatică” devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenta ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerintele de bază ale unei sedinte de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune “harismatică”, câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeasi formă sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. “Pasivitatea” sedintelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj “harismatic”, se numeste un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconstient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepărtate si Dumnezeu se miscă cu putere prin întreaga noastră fiintă” (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine “spirituală” este o lucrare cu totul satanică si nu are nimic de-a face cu Crestinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, “misticismului” extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăsurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi “par că intră literalmente în transă” (Sherill, p. 87). În unele comunităti “harismatice” această pasivitate este atât de pronuntată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăsurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează “spiritul”.

2. Hotărât că este vorba de o “solidaritate de credintă” - nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunărilor de rugăciune “harismatică”. Această solidaritate este încă si mai intensă atunci când are loc un “botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o cameră separată si în prezenta unui număr restrâns de persoane, initiate deja în această “taină”. Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca “botezul” să nu mai aibă loc - în exact acelasi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. “Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul “punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta “botezului” vorbirii în limbi si care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept “canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); “canale” sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.

4. Atmosfera “harismatică”, ca si cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri si rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la “un efect de intensă excitare psihică” (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura “spiritului” ce se comunică prin “canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simtit această experientă pe propria lor piele: “Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul “spiritului” care pulsa în cameră. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: “cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila si vizibila prezentă a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera “vibrantă” din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experiente “baptismale”: “Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră si că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am căzut la podea, dar parcă as fi plutit…” (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experientelor “harismatice”. Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esentială a vorbirii în limbi “harismatice”: aceea că ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, după ce “botezul” s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât si în particular) si să devină “un ingredient de bază” al vietii religioase, căci în caz contrar “darul Duhului” poate să înceteze.

Un autor “harismatic” presbiterian vorbeste despre functia specifică a acestei practici ca “pregătire” a întâlnirii “harismatice” propriu-zise: “deseori grupul se întâlneste cu putină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrării lui Dumnezeu în adunare”. Si iar: “Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne mentinem într-o deschidere fată de prezenta lui Dumnezeu…”, căci, “după ce te obisnuiesti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiratia ta, miscându-se prin coardele vocale, să pună în evidentă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).
Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declansată si prin “sunete tăcute cu gura” - ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea “harismatică” în limbi nu este deloc un “dar”, ci o tehnică care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declansează încă alte “daruri ale Duhului”, cu conditia ca cei interesati să continue s-o practice si să o cultive.

De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea “darurilor” miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest lucru este adevărat, atunci definitia “harismatică” a “punerii mâinilor” - ca fiind “simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar”, ceremonie “la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. “Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel initiere mediumistă.

Deci, “renasterea harismatică” nu este altceva decât o miscare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America, tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de experienta reală a unor “puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale ratională sau stiintifică.

Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de “vorbire în limbi” în tările fie numai si nominal crestine. Iar dacă totusi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de “entuziasm” religios[6].

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârsire din lumea si epoca crestină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive si reapar în fortă în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se “interpretează” si se “profetizează” în cadrul serviciilor “harismatice” sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de “harismatici”, în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formulă “Merge!”.

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că “renasterea harismatică”, sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism si de religiile necrestine, decât de Crestinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărtile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili “renasterii harismatice”, care au vorbit convinsi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum si pe cei care au părăsit miscarea “harismatică”, sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simtit că “duhul care o animă nu este Duhul Sfânt”.

1. “Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteste următoarele: Prietenul lui si cu el se convertiseră de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simtit cum ceva fierbinte se înstăpâneste peste ei. Simteau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni si-au trăit cu entuziasm senzatiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorintă de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.

Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit si a dat toată întâmplarea pe fată… Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul “limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vietui ca un crestin” (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugăciune “harismatică” ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. “Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam asa: “Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze si să nu mai poată vorbi în limbi în prezenta noastră”.

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toti au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent si fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. si cu mine am început să ne rugăm în taină asa cum conveniserăm. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidaritătii de credintă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. “O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităti misionare purtate de un membru al miscării “limbilor”. S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconstientă.

Când si-a revenit, era pe jos si gura i se misca automat, deschizându-i-se si închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: “O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat până la urmă si nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui “botez spiritual” (Koch, p. 26).

4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor “plin de duh”, aderent împreună cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comună a “renasterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de “punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi “botezul Duhului”. A fost o scenă penibilă si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată niste sunete guturale, să geamă, să plângă si să tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalti si că se roagă pentru ei. Când si-a “pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. In “limbile” lui se amestecau totusi si cuvinte în engleză: “Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi să vorbească?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personală).

5. Cititorii revistei “The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox) îsi amintesc de “privegherea” organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism si emotie, unii tineri au început să “depună mărturie” despre cum îi miscă pe ei “duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era “apăsătoare si plină de presimtiri rele”, “paralizantă si malefică” si că numai cu rugăciunile Sf. Herman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă si o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că “nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însusi va veni si va vorbi cu el în persoană” (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experientele “harismatice”, al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a “duhului” care provoacă fenomenele “harismatice” si, pe baza probelor evidentiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că gresim, asupra următorului aspect:

“Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această miscare este cu sigurantă “delirantă”, prin aceea că se lasă dominată de un “spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a căror prezentă s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a “limbilor” care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este că în miscările penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de fraudă, cât si cele de sugestie joacă un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile “harismatice” pentru a crea o presiune psihică de natură să forteze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul “Miscării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: “vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc niste cuvinte”.

Iar altul recunoaste cinstit: “Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât să creadă că am primit si eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele “limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emotionale de cvasiisterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvătate anterior există, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că multi vorbitori “în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, sigurantă si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de “cântare în limbi”, în care “spiritul” inspira si linia melodică pe care multi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect “având în el ceva vrăjitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), “de neimaginat si neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33).

Iată că explicatiile “vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natură emotional - psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt - si faptul este demonstrat din abundentă - atunci el, ca manifestare “supranaturală”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea “harismatică”, nu doar ca fenomen, ci si ca “spiritualitate”, va trebui să studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la traditia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să întelegem atractia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselăciune diavolească.

[2] Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, - Relatia de legătură si de transfer în ocultism - Kregel Publications, Grand Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170

[3] Kurt Koch, Between Christ and Satan - Între Hristos si Satan - Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoresti etc., pe care le găsim si în Sfânta Scriptură si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.)

[4] Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds - Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, “Mediumii” pp. 89-105 passim (N. ed.)

[5] Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.)

[6] Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion - Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Cu o astfel de atitudine - o perspectivă atât asupra lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume - este posibil să ne formăm şi sã urmăm o concepţie de viaţă ortodoxă, adică să avem o perspectivă ortodoxă asupra întregii vieţi, nu numai a subiectelor exclusiv bisericeşti. Există o falsă opinie, care din nefericire este larg răspândită în ziua de azi, aceea că este suficient să ai o ortodoxie limitată la lăcaşul bisericii şi la activităţile „ortodoxe” oficiale, cum ar fi rugăciunea la anumite ceasuri sau însemnarea cu Sfânta Cruce; în rest, conform acestei opinii poţi trăi ca ceilalţi, participând la viaţa şi cultura vremurilor noastre fără nici o problemă, atâta vreme cât nu păcătuim. Oricine a ajuns să înţeleagă adâncimea Ortodoxiei şi cât de integrală este asumarea care se cere unui creştin ortodox, iar pe de altă parte vede cerinţele totalitare pe care lumea contemporană ni le impune, îşi va da seama uşor de falsitatea acestei opinii.

Ori eşti ortodox în fiecare clipă a zilei, în fiecare situaţie a vieţii, ori nu eşti deloc ortodox. Ortodoxia noastră nu se manifestă doar în concepţiile religioase, ci în fiecare lucru pe care îl facem sau îl spunem.

Mulţi dintre noi nu suntem conştienţi de responsabilitatea creştină pe care o avem în latura aparent lumească a vieţii noastre. Persoana care are o adevărată concepţie creştin-ortodoxă trăieşte fiecare clipă a vieţii sale ca ortodox. De aceea ne punem întrebarea: Cum putem noi hrăni şi aplica această concepţie ortodoxă în viaţa noastră de zi cu zi!

Prima şi cea mai evidentă cale este de a fi în contact permanent cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare şi mântuire: Slujbele bisericeşti şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Bineînţeles, fiecare trebuie să citească acele cărţi care sunt la nivelul său de înţelegere şi să folosească învăţătura Bisericii în situaţiile proprii ale vieţii sale; apoi ne vor putea călăuzi şi pe noi şi ne vor putea ajuta să ne schimbăm într-un mod creştin.

Dar, deseori, aceste izvoare creştine fundamentale nu au un efect total asupra noastră, sau nu au nici un efect asupra noastră, deoarece nu avem o atitudine creştină potrivită faţă de ele şi faţă de viaţa pe care ele ar trebui să o inspire. Permiteţi-mi să spun aici un cuvânt despre atitudinea pe care trebuie să o avem dacă dorim să ne folosim cu adevărat de ele şi dacă vrem să ne fie începutul unei concepţii de viaţă ortodoxe. Mai înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura sa, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este mai degrabă academică sau cărturărească, vom da greş în a obţine foloasele pe care aceasta ar trebui să ni le dea. De aceea, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie doar pentru a fi mai informaţi sau pentru a ne făli cu cunoştinţele noastre în faţa celorlalţi, nu am înţeles nimic; dacă învăţăm din poruncile lui Dumnezeu şi din canoanele Bisericii doar ca să fim „corecţi” şi să judecăm „incorectitudinea” celorlalţi. Aceste lucruri nu trebuie doar să ne influenţeze ideile, ci trebuie să ne atingă în mod direct sufletul şi să ne schimbe viaţa. În orice vreme de mari crize în cursul vieţii umane - cum sunt chiar vremurile critice cu care ne confruntăm în lumea liberă - cei ce se vor întemeia pe cunoaşterea exterioară, pe legi şi canoane şi pe corectitudine, nu vor fi în stare să reziste. Cei puternici vor fi aceia cărora educaţia ortodoxă le-a imprimat o trăire cu adevărat creştină, care au Ortodoxia în inimă şi sunt capabili să atingă şi inimile celorlalţi.

Nimic nu este mai tragic decât să vezi pe cineva crescut în Ortodoxie, care cunoaşte câte ceva din Catehism, care a citit din Vieţile Sfinţilor, care are o idee generală despre ce vrea Ortodoxia, înţelege ceva din slujbele bisericeşti, dar nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi îi oferă copilului această viaţă împărţită în două categorii: una, cea urmată de majoritatea oamenilor, iar cealaltă-cum trăieşte ortodoxul Duminica sau când citeşte ceva texte ortodoxe. Când un copil este astfel crescut este puţin probabil că va alege calea ortodoxă; aceasta va fi o foarte mică parte a vieţii lui, deoarece viaţa contemporană este prea atractivă, prea mulţi oameni se integrează ei, este într-o măsură prea mare o mare parte a realităţii de azi, dacă nu a fost cu adevărat învăţat cum să se apropie de ea, cum să se păzească de efectele ei negative şi cum să se folosească de lucrurile frumoase care se află în lume.

De aceea, atitudinea noastră, chiar din acest moment, trebuie să fie realistă şi normală. Adică trebuie să fie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii, nu trebuie să fie un produs al fanteziei, al evadării şi al refuzului de a ne confrunta cu lucrurile de cele mai multe ori neplăcute ale lumii din jurul nostru. O Ortodoxie care este prea înaltă şi prea în nori, o Ortodoxie de seră, nu ne poate ajuta în viaţa de zi cu zi…..

Lumea noastră este destul de crudă şi răneşte sufletele cu duritatea ei; trebuie mai întâi să răspundem cu o înţelegere şi cu o dragoste creştinească realistă, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească. De asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie ego-centrică, ci trebuie să iasă în întâmpinarea celor care îl caută pe Dumnezeu şi caută o viaţă dumnezeiască.

În zilele noastre, unde se înfiripă o comunitate ortodoxă, există ispita de a o transforma într-un club al mulţumirii de sine şi al gustării plăcerilor virtuţilor şi realizărilor noastre ortodoxe: frumuseţea lăcaşului de cult şi a podoabelor, splendoarea slujbelor, chiar şi puritatea doctrinei. Dar adevărata viaţă creştină, chiar încă din timpul Apostolilor, a fost întotdeauna inseparabilă de transmiterea ei celorlalţi. O ortodoxie vie, tocmai prin faptul că e vie, luminează şi celorlalţi şi nu mai este nevoie să deschizi şi un departament de misiune în acest scop; viaţa adevăratului creştinism se comunică şi fără aceasta. Dacă Ortodoxia noastră este ceva ce ţinem doar pentru noi şi ne mândrim cu ea, atunci suntem morţi şi îngropaţi - aceasta este exact starea multor parohii ortodoxe de azi, chiar şi a acelora care au un număr considerabil de tineri, dacă ei nu aprofundează credinţa.

Nu este suficient să spui că tinerii merg la biserică. Trebuie să întrebăm ce primesc aceştia în biserică, ce duc cu ei mai departe şi, dacă nu fac din Ortodoxie o parte a întregii lor vieţi, atunci este cu adevărat insuficient să spui că ei se duc la biserică. Astfel, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare.

Există un fel de duritate care s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: Acel om este eretic, nu te apropia de el; Acela este ortodox, se spune, dar nu poţi fi cu adevărat sigur; Acela este evident un spion. Nimeni nu va nega că Biserica este înconjurată de duşmani azi, sau că există oameni care se îngrămădesc să profite de încrederea noastră. Dar aceasta se întâmplă din vremea Apostolilor, iar viaţa creştină a avut întotdeauna un factor de risc în practicarea ei.

Dar chiar şi atunci când se profită de pe urma noastră şi trebuie să ne luăm anumite precauţii în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră principială de iubire şi încredere, fără de care pierdem însăşi temelia vieţii noastre creştine. Lumea care nu îl are pe Hristos este neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contră, trebuie să fie iubitori şi deschişi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi şi vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi aruncaţi în stradă şi călcaţi în picioare.

Puţină smerenie ne-ar ajuta să fim mai generoşi şi mai iertători. Ne place să judecăm pe alţii pentru ciudăţeniile comportamentului lor; le spunem lunatici sau pocăiţi. Este drept că trebuie să fim atenţi la oamenii cu adevărat deplasaţi care pot face mult rău Bisericii. Dar ce creştin ortodox serios nu este în zilele noastre puţin nebun. Nu ne potrivim în ordinea lumii de azi; dacă o facem în lumea de azi, nu suntem creştini serioşi. Adevăratul creştin de azi nu se poate simţi acasă în lume; el nu se poate simţi şi nu poate fi perceput de alţii decât ca un „nebun”.

Doar pentru că ţii în viaţă idealul creştin, sau că te-ai botezat ca adult, sau pentru că să te rogi serios este suficient pentru a fi internat într-un ospiciu în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări reprezintă modelul pentru restul lumii. De aceea nu trebuie să ne temem a fi consideraţi puţin nebuni de către lume şi trebuie să continuăm a practica iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le va înţelege vreodată, dar de care inima ei are nevoie şi chiar tânjeşte pentru ele.

În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie, în lipsa unui cuvânt mai bun, inocentă. În ziua de azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe înţelepciunea lumească, pe „profesionalism”. Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calităţi; acestea ucid sufletul creştin. Şi totuşi, aceste tendinţe se strecoară consecvent în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des nu auzim în special pe convertiţii entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a se duce la marile centre ale Ortodoxiei, la catedrale şi mănăstiri, unde se strângeau odinioară mii de credincioşi şi peste tot se vorbeşte de probleme bisericeşti şi oricine poate să-şi dea seama cât de importantă este, până la urmă, Ortodoxia. Ortodoxia aceasta este doar o picătură într-un ocean, când priveşti întreaga societate, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri se strâng atâţia oameni, încât pare că Ortodoxia este într-adevăr ceva important.

Şi cât de des nu îi vedem pe aceeaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se de la „marile centre ale Ortodoxiei” morocănoşi şi nesatisfăcuţi, plini de bârfe şi critică bisericească, nerăbdători mai înainte de toate de a fi „corecţi” şi „cuviincioşi” şi cu o perspectivă lumească asupra politicii bisericeşti.

Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, nelumescul lor, fiind fascinaţi de partea lumească a vieţii bisericeşti. În diferite forme, aceasta ne ispiteşte pe toţi şi trebuie să luptăm împotriva ei prin a nu ne permite să supraevaluăm lucrurile exterioare ale Bisericii, ci întotdeauna să ne întoarcem către unicul lucru necesar: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre din această generaţie rea. Nu trebuie să ignorăm ce se petrece în lume şi în Biserică - de fapt chiar pentru noi înşine trebuie să ştim aceste lucruri - dar cunoştinţele noastre trebuie să fie practice şi simple, nu sofisticate şi lumeşti.

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile “miscării harismatice”, descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel “duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: “Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire” (Du Plessis, p. 89).

Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile “au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia si mortii.
Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): “În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învătaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”.

Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice: “Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul Sfânt?”
Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că “limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a “limbilor”, mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum “alte surse” ale acestei “vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.
Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă “limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului - asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a “rugăciunii” concentrate în grup, însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă (”Vine! El vine! “), care culminează cu o “punere a mâinilor”, si care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. “A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: “Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie “să vorbească” în continuare, cu orice pret… Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).

Un “teolog” iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: “După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară” (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare să tină pozitia cheie de “buton”, oarecum, care deschide usa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experiente “harismatice” atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen “religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora dintre “crestinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima - referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua - referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm. Mai întâi, întrucât vrem sau nu ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar şi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.

Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.

Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie - nu trebuie să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el trebuie să vină în primul rând din familie şi din Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face pe copil-ateu.

Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine deschisă asupra acestui subiect (în special între tată şi fii - lucru foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o clară subliniere aspectului moral, lucru total absent din sistemul educaţional.

Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc şi să le imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul - în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră - trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar acasă.

Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, deoarece acesta este ţinta primelor lovituri pe care le dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine de două ori mai dificilă.

Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu această lume care încearcă să ne formeze ca anticreştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă asupra noastră are aceeaşi sursă; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând pentru altă lume, prin diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se dă şi prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea răspunsului nostru creştin-ortodox către ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că această luptă este de mai multe ori pierdută decât câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi care păstrează intactă identitatea lor ortodoxă şi nu sunt transformaţi după modelul lumii de azi, este cu adevărat mic.

Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul nostru în întregime rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula concepţia noastră ortodoxă despre viaţă.

Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de mesajul rock-ului şi al celorlalte forme de pseudomuzică contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea lucrurilor duhovniceşti.

Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină. Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în picturile şi sculpturile clasice nu va fi atras uşor în perversitatea artei contemporane şi nici nu va fi atras de producţiile ţipătoare ale publicităţii şi pornografiei moderne.

Copilul care cunoaşte ceva din istoria lumii, în special din epocile creştine şi despre cum au trăit şi au gândit alţi oameni, ce greşeli şi căderi au avut ei îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi ce fel de viaţă plăcută şi ce bucurii au avut când i-au fost credincioşi Lui - îşi va forma discernământul relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu va fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul stil de viaţă pe care îl întâlneşte. Una din principalele probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de educaţia copilului din ziua de azi este că şcolile nu mai formează un simţ al sensului istoriei. Este periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înţelegerea istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în trecut. Şi, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din această confruntare şi cum alţii şi-au schimbat vieţile şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor noştri.

În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai bune opere ale culturii seculare - care în Apus are aproape întotdeauna clare conotaţii religioase şi creştine - are mai multe şanse să ducă o viaţă normală, o viaţă ortodoxă fructuoasă decât cineva care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultură - mai are mult de suferit şi un drum dificil în viaţă până să ajungă cu adevărat un creştin-ortodox care să fie capabil să împărtăşească credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii spre a fi devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea mai bună calitate a lumii însuşită corect, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura de consum azi dogeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să primească normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, în lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esenţe pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcende; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele.

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus că acest secret constă în “vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi si ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseste un element: “punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei si îndată ea începu să vorbească “într-o limbă necunoscută”.

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericută frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume si se mândreste cu un număr de zece milioane de membri.

Timp de o jumătate de secol, “Miscarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit “Botezul Duhului Sfânt” si că vorbeste în limbi. După oarecare ostilităti initiale, “renasterea harismatică” câstigă aprobarea oficială sau neoficială a majoritătii confesiunilor si se împrăstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioară rigida si exclusivista Biserică Catolică luă în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale si nationale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Tările romano-catolice europene au devenit si ele entuziast “harismatice”, după cum o atestă conferinta “harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie “harismatică”, că si el este penticostal.

Care să fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “crestin” într-o lume occidentală care este vădit “post-crestină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “crestini” care constată că propria lor religie este lipsită de viată, suprarationalizată si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscări si care este capabil, dacă găseste conditii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându-se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totusi ce este acest “duh”?

Este semnificativ faptul că cei care urmează “renasterii harismatice” cu miile nici măcar nu-si pun această întrebare. Propria lor experientă “baptismală” este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni si asteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si că fenomenele pe care le experimentcază nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a miscării este deseori atât de unilaterală si de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărti apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renasterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are ‘”renasterea harismatică” în aceste medii.

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Dar, cineva ar putea zice, ce au toate acestea de a face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în putinţă, o viaţă creştină ortodoxă sobră? Multe are, într-adevăr, de a face cu noi. Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru, anormală cum este, este locul unde ne începem viaţa creştină. Indiferent de ce facem cu viaţa noastră, indiferent de adevăratul conţinut creştin pe care i-l dăm, totuşi încă are ceva din amprenta generaţiei eu în ea şi trebuie să fim destul de smeriţi pentru a vedea acest lucru.

De aici trebuie să începem. Există două moduri greşite de a te apropia de viaţa din jurul nostru, căi pe care mulţi păşesc de obicei azi, gândind că, într-un fel, aceste lucruri ar trebui să le facă un creştin ortodox.

Un mod de apropiere - cel mai obişnuit - este pur şi simplu de a merge în pasul vremii: să te adaptezi la muzica rock, la gusturile şi curentele moderne şi la întregul ritm al vieţii moderne. De cele mai multe ori părinţii de modă veche vor avea foarte puţin contact cu această viaţă şi vor continua să-şi ducă viaţa mai mult sau mai puţin separat, dar se vor bucura să-şi vadă copiii urmând ultima modă şi vor crede că acest lucru este lipsit de primejdii.

Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii încă mai pot duce o viaţă respectabilă în afara lumii, fără să lupte împotriva spiritului vremii, dar sunt morţi sau pe moarte; şi cel mai trist lucru dintre toate - copiii le vor plăti preţul cu numeroase boli şi tulburări psihice şi spirituale care sunt din ce în ce mai frecvente. Una dintre membrii conducători sectei sinucigaşe, care a sfârşit atât de tragic în Jonestown cu patru ani în urmă, era fiica cea mică a unui preot ortodox grec; grupuri sataniste de rock precum Kiss - Kids in Satan’s Service - sunt alcătuite din tineri ruşi foşti ortodocşi; cea mai mare parte a comunităţii templului satanic din San Francisco, conform unui recent studiu sociologic, este format din tineri ortodocşi. Acestea sunt doar câteva cazuri zguduitoare; majoritatea tinerilor ortodocşi nu merg chiar atât de departe - ci doar se integrează lumii anti-creştine din jurul lor şi încetează să mai fi exemple de trăire creştină pentru cei din jurul lor. Este rău aşa. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, cu atât mai mult diferit de lumea ciudată şi anormală de astăzi şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile de bază pe care trebuie să le ştie, ca parte a educaţiei creştine.

Altă apropiere greşită şi la extrema opusă este aceea care ar putea fi numită falsă spiritualitate. O dată cu accesul relativ uşor datorat traducerilor cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească şi a răspândirii vocabularului ortodox despre lupta duhovnicească, se poate observa o creştere a celor care vorbesc despre isihasm, despre rugăciunea inimii, despre viaţa ascetică, despre stări înalte de rugăciune şi de teologia înaltă a unor Sfinţi Părinţi precum: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fii conştient de adevărata înălţime a vieţii spirituale ortodoxe şi să ai evlavie la marii sfinţi care s-au împărtăşit de ea; dar dacă nu vom cugeta într-un mod foarte realist şi foarte smerit la cât de departe suntem cu toţii astăzi de viaţa isihastă şi cât de puţin pregătiţi suntem pentru a o urma, interesul nostru faţă de ea nu va fi decât o altă expresie a egoismului nostru, a universului nostru de artificial. The me-generation goes hesychast! (”Generaţia-eu se apucă de isihasm”) - aceasta încearcă să facă unii; dar în realitate ei numai adaugă un nou joc numit isihasm la atracţiile Disneyland-ului.

Există cărţi cu acest subiect care sunt foa