Fericitul Augustin - Doream să fiu mai în siguranţă întru Tine

Confesiuni

Fericitul Augustin

Editura Humanitas, 1998

Doream să fiu mai în siguranţă întru Tine

- Cartea a 8-a -

O, Dumnezeule al meu, aş vrea să-mi amintesc întru recunoştinţa mea pentru Tine şi să-Ţi mărturi­sesc Milele Tale asupra mea. Scăldate să-mi fie mie oa­sele de dragostea Ta, astfel încât ele să poată spune: Doamne, cine este ca Tine ? Tu eşti Cel Care ai rupt că­tuşele ce mă legau, deci Ţie se cuvine să-Ţi aduc jertfă de laudă. Dar cum mi-ai rupt Tu cătuşele voi arăta în po­vestirea mea, şi toţi cei care Ţi se închină, cînd vor auzi aceasta, vor zice aşa: Binecuvîntat este Domnul în cer şi pe pămînt şi minunat este numele Lui. Vorbele Tale se întipăriseră în inima mea şi mă simţeam înconjurat de Tine din toate părţile. Căpătasem certitudinea vieţii eter­ne, în ciuda faptului că o vedeam în chip nedesluşit şi ca într-o oglindă. Totuşi, fiindcă îmi dispăruse din inimă întreaga îndoială referitoare la substanţa cea nesupusă stricăciunii, aceea din care decurge orice substanţă, eu nu doream să devin şi mai sigur de substanţa Ta, ci mai statornic întru Tine. într-adevăr, dacă ar fi să mă refer la viaţa mea vremelnică, toate se clătinau, şi ini­ma mea trebuia să fie curăţată de vechiul aluat; şi-mi plăcea calea, adică însuşi Mîntuitorul, şi încă ezitam să merg pe cărările ei anevoioase.

Ortodoxia si Religia Viitorului - Meditatia orientala invadeaza crestinismul

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

IV. MEDITATIA ORIENTALA INVADEAZĂ CRESTINISMUL

Ca răspuns la posibilitatea “dialogului” între Crestinismul Ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învătăturii ortodoxe de credintă si a propriei lor experiente, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocsii crestini nu au nicidecum “acelasi Dumnezeu”, ca si asa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; si că experientele pe care le procură acesti “dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natură satanică.

Ortodoxia si Religia Viitorului - “Evanghelizarea” Vestului

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI

Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

4. “Evanghelizarea” Vestului

În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la “Parlamentul Religiilor” din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atât prin felul de a vorbi si prin ceea ce a spus, cât si prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană si new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme, în scurtă vreme si-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

Ortodoxia si Religia Viitorului - Războiul dogmelor

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI

Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

2. Războiul dogmelor

Crestinismul contemporan este luptat pe viată si pe moarte de către un dusman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-si declara numele. Acest dusman este hinduismul, iar războiul care se dă acum este un război al dogmelor.

La începutul secolului când s-au înfiintat primele societăti Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu există nici o diferentă reală între hinduism si Crestinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în conflict, dar un bun crestin va deveni încă si mai bun, dacă va studia cu sârguintă si va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata întelegere a Crestinismului.

Ortodoxia si Religia Viitorului - “Noua eră a Duhului Sfânt”

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

3. “Noua eră a Duhului Sfânt”

Nicolae Berdiaev (1874-1949)[1], nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce si-a găsit inspiratia mai curând în sectele “mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe - chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) - “filosof ortodox” si chiar “teolog”, este o dovadă tristă a ignorantei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.[2]

Ortodoxia si Religia Viitorului - Ecumenismul “crestin” si cel necrestin

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

2. Ecumenismul “crestin” si cel necrestin

În cel mai bun caz ecumenismul asa-zis crestin poate să reprezinte greseala neintentionată si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante - prin care Bisericile Protestantă si Romano-Catolică nu îsi dau seama că Biserica lui Hristos există deja si că ele fiintează în afara ei. “Dialogul cu religiile necrestine” însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare constientă si voluntară de o anumită constiintă de sine a crestinului, constiintă de care nu se leapădă nici unii dintre protestantii si catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând o “sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învătătura crestină, încât au devenit practic păgâni, închinători la “dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4,4). Sau altfel spus “închinători ai lui Satan si următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire”.

Ortodoxia si Religia Viitorului - Dialogul cu religiile necrestine

“Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Introducere 1. “Dialogul cu religiile necrestine”

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învătătura sănătoasă, ci - dornici să-si desfăteze auzul - îsi grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevăr si se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii “declaratii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea crestină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte fundamentale toate “dialogurile” si “declaratiile comune” nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a adevăratului dialog crestin - dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.

Experienţele creştine adevărate ale raiului - Însuşirile adevăratei experienţe a raiului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Să rezumăm acum principalele însuşiri ale acestor experienţe adevărate ale raiului şi să vedem cum se deosebesc acestea de experienţele lumii văzduhului, aşa cum au fost descrise în capitolele anterioare.

Experienţele creştine adevărate ale raiului - Experienţele creştine ale raiului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururi aceeaşi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.

Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea.

Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).

Experienţele creştine adevărate ale raiului - „Locul lucrărilor” raiului şi iadului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.