Cum să citim „Cartea Facerii” – modul de abordare

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Într-un fel, nimeni dintre noi nu ştie cum să se apropie de această carte. Ştiin­ţa şi filosofia modernă ne-au umplut mintea cu atâtea teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încât, în mod inevitabil, ne apropiem de carte cu idei preconcepute. Unii ar vrea ca ea să se potrivească cu propriile teorii ştiinţifice; alţii o cercetează spre a o combate. Ambele abordări o socotesc ca având ceva de spus din punct de vedere ştiinţific; însă alţii o privesc ca simplă poezie, un produs al imaginaţiei religioase, neavând nimic de-a face cu ştiinţa.

Principala întrebare ce ne face greutăţi la înţelegerea cărţii este: cât de „literal” trebuie s-o citim?

Unii fundamentalişti protestanţi ne spun că totul (sau în principiu totul) este „literal”. însă o astfel de părere ne pune în faţa unor dificultăţi de netre­cut: indiferent de interpretarea noastră literală sau neliterală a feluritelor pasa­je, adevărata natură a realităţii descrise în primele capitole ale Facerii (însăşi zidirea tuturor lucrurilor) face aproape cu neputinţă ca totul să fie înţeles „li­teral”; nici măcar nu avem cuvinte, de pildă, să descriem „literal” cum se poa­te ivi ceva din nimic. Cum anume „vorbeşte” Dumnezeu ? Produce El oare un sunet ce răsună într-o atmosferă ce încă nu există ? O astfel de explicaţie este, evident, puţin cam prea simplistă – realitatea e ceva mai complicată.

Apoi există extrema cealaltă. Unii ar prefera să tâlcuiască cartea (sau cel puţin cele dintâi capitole, care pun cele mai mari dificultăţi) ca pe o alegorie, un mod poetic de a descrie ceva ce în realitate este mult mai aproape de experienţa noastră. De pildă, în ultimii ani, gânditorii romano-catolici au dat la iveală un mod ingenios de a „desluşi” Raiul şi căderea omului; dar, citindu-le interpretările, ai impresia că respectul lor faţă de textul Facerii e atât de mic, încât îl tratează ca pe un comentariu primitiv la unele teorii ştiinţifi­ce recente. Şi aceasta e o extremă. Sfântul Ioan Damaschin, un Părinte din veacul al optulea, ale cărui păreri rezumă, îndeobşte, părerile patristice ale primelor veacuri creştine, afirmă explicit că tâlcuirea alegorică a Raiului ţine de o erezie timpurie şi nu aparţine Bisericii.

Astăzi există şi o cale de mijloc între aceste două păreri. Recent s-a făcut multă publicitate afirmaţiei unei călugăriţe romano-catolice (care este şi pro­fesoară), apărute sub titlul „Dumnezeu a ajutat la crearea evoluţiei”. Ea spu­ne: „Povestea biblică a creaţiei are un scop religios. Ea cuprinde, dar nu în­vaţă, erori. Dimpotrivă, teoria evoluţionistă asupra creaţiei are un scop ştiin­ţific, iar căutarea adevărului este domeniul astronomilor, geologilor, biologi­lor etc. Cele două scopuri sunt distincte, amândouă oferind adevăr minţii şi inimii omeneşti”. Ea afirmă că Facerea provine din tradiţiile orale, limitate de părerile ştiinţifice ale vremii.

După părerea citată, Facerea ţine de o categorie, iar adevărul ştiinţific sau realitatea de o alta; Facerea are prea puţin de-a face cu orice fel de ade­văr, fie el literal sau alegoric. Deci, de fapt, nici nu prea are rost să-ţi pui problema: citeşti Facerea pentru înălţare duhovnicească ori pentru poezie, urmând ca savanţii să-ţi spună ce trebuie să şti despre realităţile lumii şi începuturile omului.

Într-o formă sau alta, părerea enunţată este foarte răspândită astăzi – dar ea nu înseamnă altceva decât evitarea cu totul a problemei, neluând în serios Cartea Facerii. Însă scopul nostru în cercetarea Cărţii Facerii este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune ea cu adevărat. Nici una dintre abordările pomenite nu poate face acest lucru. Cheia pentru înţelegerea Fa­cerii trebuie căutată în altă parte.

Apropiindu-ne de Cartea Facerii, ar trebui să încercăm a ocoli capcanele pomenite mai sus, printr-un anume grad de auto-supraveghere: ce fel de pre­judecăţi sau predispoziţii am putea avea când ne apropiem de text ?

Am pomenit deja faptul că unii dintre noi ne-am putea preocupa prea mult ca înţelesul Cărţii Facerii să aprobe (sau să dezaprobe) o anumită teo­rie ştiinţifică. Haideţi să enunţăm un principiu mai general în privinţa felului cum noi, cu mentalitatea noastră din secolul al douăzecilea, tindem a face acest lucru. Ca reacţie la extrema literalitate a concepţiei noastre ştiinţifice (literalitate cerută de însăşi natura ştiinţei), când ne aplecăm asupra unor texte neştiinţifice de literatură sau teologie suntem foarte înclinaţi să desco­perim înţelesuri neliterale sau „universale”. E un lucru firesc: dorim să sal­văm aceste texte de a apărea ridicole în ochii oamenilor cu o instruire ştiinţi­fică. Dar trebuie să ne dăm seama că, având o asemenea înclinaţie, ajungem adesea la concluzii la care nu ne-am gândit cu adevărat foarte serios.

Să luăm un exemplu evident. Când auzim de cele „Şase Zile” ale facerii, cei mai mulţi dintre noi ajustăm în mod automat aceste zile ca să se potri­vească cu ceea ce învaţă ştiinţa contemporană despre creşterea şi dezvoltarea treptată a creaturilor. „Probabil că sunt perioade de timp de o lungime nede­terminată – miliarde sau milioane de ani”, ne spune mintea noastră din seco­lul al douăzecilea; „căci toate straturile geologice, toate fosilele – nu s-ar fi putut forma literalmente într-o «zi»”. Şi ne-am putea chiar indigna, auzind că vreun fundamentalist din Texas sau sudul Californiei insistă iarăşi cu tărie că acele zile sunt chiar de douăzeci şi patru de ore, şi nu mai lungi, mirându-ne cum pot unii oameni să fie aşa de grei de cap şi de anti-ştiinţifici !

Nu îmi propun în cursul de faţă să vă spun cât erau de lungi acele zile. Dar cred că trebuie să fim atenţi la faptul că pornirea noastră firească, aproa­pe subconştientă, de a le privi ca perioade de o lungime nedeterminată, cre­zând că prin aceasta am rezolvat „problema” pe care o ridică, nu este cu ade­vărat un răspuns răspicat la problemă, ci mai mult o predispoziţie sau o pre­judecată culeasă din atmosfera intelectuală în care trăim. Însă, dacă privim mai îndeaproape aceste zile, vom vedea că problema nu este aşa de simplă, şi că înclinarea noastră firească în acest caz, ca şi în multe altele, tinde mai curând să întunece decât să limpezească problema.

Vom cerceta problema ceva mai târziu. Deocamdată aş propune să nu fim prea siguri de felul nostru obişnuit de a privi Cartea Facerii, şi să ne des­chidem către înţelepciunea bărbaţilor purtători de Dumnezeu din trecut, care s-au străduit atât de mult cu mintea spre a înţelege textul Facerii aşa cum trebuie să fie înţeles. Aceşti Sfinţi Părinţi sunt cheia noastră pentru înţelege­rea Facerii.