Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă – Scrierile lui Emanuel Swedenborg

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Un alt text ocult pe care îl cercetează cercetătorii, poate fi înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne. Este de mentalitate apuseană, şi se vede că este creştin. Scrierile vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii. Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obişnuit din Europa veacului al XVIII-lea, care cunoştea curent multe limbi. Erudit, om de ştiinţă şi inventator, activ în viaţa publică, ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze şi membru al Casei aristocraţilor – pe scurt, era un „om universal” de la începutul veacului ştiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un om să stăpânească aproape toate cunoştinţele veacului său. A scris cam 150 de lucrări ştiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul ), depăşind cu mult veacul său.

Când avea 56 de ani, şi-a îndreptat atenţia către lumea cea nevăzută, şi în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr mare de lucrări religioase, înfăţişând raiul, iadul, îngerii şi duhurile – toate având ca temelie experienţa sa personală.

El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele pământeşti; totuşi, acestea se află în armonie cu descrierile majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la jumătatea drumului dintre rai şi iad. Deşi este lumea duhurilor, şi nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea materială, că omul nici nu ştie la început că a murit (461); el are acelaşi fel de „trup” şi însuşiri ale simţurilor, ca atunci când se afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină – ceva strălucitor şi nedesluşit (450) – şi are loc „trecerea în revistă” a vieţii omului cu toate faptele lui cele bune şi cele rele. Îşi întâlneşte prietenii şi cunoştinţele din această lume (494); şi pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri şi persoane faţă de care simte iubire, şi realitatea este hotărâtă de gânduri – de îndată ce se gândeşte la o persoană iubită, acea persoană se arată ca şi cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce cineva se obişnuieşte cu această lume a duhurilor, acela află de la prieteni despre rai şi despre iad, şi este purtat în diferite cetăţi, grădini şi parcuri (495).

În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care durează de la câteva zile până la un an (498). Dar şi „raiul”, aşa cum este înfăţişat de Swedenborg, nu este prea deosebit de „lumea duhurilor”, şi amândouă seamănă foarte mult cu pământul (171). Sunt curţi şi săli publice ca şi pe pământ, parcuri şi grădini, case şi dormitoare pentru „îngeri” cu multe schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, şi legi, şi tribunale de judecată – toate, de bună seamă, mai „duhovniceşti” decât pe pământ. Sunt biserici şi slujbe bisericeşti cu preoţi care oficiază slujbe şi care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se împotriveşte. Sunt căsătorii, şcoli, creşterea şi educarea copiilor, viaţă publică – pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe pământ, care pot fi „duhovniceşti”. Swedenborg a stat de vorbă cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale morţilor), dar şi cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter, şi de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” şi l-a convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe Calvin să nu mai creadă în predestinare. „Iadul” este descris ca un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini de dragoste de sine şi lucrări diavoleşti. Se poate înţelege cu uşurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit de cei mai mulţi dintre contemporanii săi şi socotit nebun, şi de ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios.

Totuşi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte neobişnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai filosofiei moderne, l-a luat în serios şi a crezut în cele câteva exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost cunoscute în toată Europa; şi filosoful american Emerson, în lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit „unul dintre uriaşii literaturii, care nu poate fi asemănat cu învăţaţii obişnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi, renaşterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un „mistic” şi „prooroc”, fără nici o legătură cu creştinismul dogmatic, şi mai ales cercetările experienţelor care au avut loc „după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lorm şi descrierea lui din primele clipe de după moarte.

Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri nevăzute şi să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom vedea care este sălaşul adevărat în care sălăşluiesc aceste duhuri.

Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute – pe care le-a aşezat în scris cu însemnate amănunte în voluminoasele sale Jurnal al viselor şi Jurnal spiritual (2300 de pagini) – dezvăluie în chip lămurit toate însuşirile celui care intră în legătură cu dracii văzduhului, aşa cum a arătat şi episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel de meditaţie, care cuprinde relaxarea şi concentrarea intensă. Cu vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei, pe care a primit-o cu încredere şi a socotit-o ca pe un semn de „încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă vise cu Hristos şi a fost primit într-o societate de „nemuritori” şi treptat a început să fie conştient de prezenţa „duhurilor” din jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit pe când călătorea prin Londra: Într-o noapte, după ce a mâncat prea mult, pe neaşteptate, a văzut negru înaintea ochilor şi reptile târâtoare pe podea, şi apoi un om care stătea în colţul camerei şi spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” şi s-a făcut nevăzut în întuneric. Deşi s-a speriat de această arătare, a crezut în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”. Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiaşi nopţi, acelaşi om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat.

Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii şi Mântuitorul, şi că mă alesese pe mine ca să le lămuresc oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, şi că el însuşi mă va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul şi iadul, aşa încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor … După aceea, de multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupeşti, astfel încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, şi când eram foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii şi cu duhurile”.

Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg a fost deschis legăturii cu sălaşul din văzduh al duhurilor căzute, şi că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această sursă. „Raiul” şi „iadul” pe care le-a văzut, erau şi ele părţi ale acestui sălaş din văzduh, şi „descoperirile” pe care le-a lăsat în scris, sunt o descriere a înşelărilor sale despre acest sălaş, pe care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însuşirile acestui sălaş.