Despre vârsta pământului

Recent (numărul din 15 februarie), ziarul Lumina a prezentat materialul diac. Sorin MIHALACHE de la Centru de Studii Inter-disciplinare„Religie şi Ştiinţă“ din Iaşi cu privire la noi descoperiri astronomice care par a constitui evidenţe privind teoria Big Bang. În articolul din 20 februarie în care diac. Sorin MIHALACHE dă o replică celor care l-au acuzat de idei evoluţioniste, vedem cum domnia sa distinge între evoluţionism şi teoria Big Bang. Deşi domnia sa se delimitează net de teoria evoluţionistă, insistă însă că teoria Big Bang ar putea fi un model (evident un model cu deficienţe, ca oricare alt model) şi pentru creştini ortodocşi, deoarece s-ar apropia foarte mult de ideea de creaţie ex-nihilo.

Evident, susţinând teoria Big Bang, domnia sa respinge tradiţia conform căreia pământul ar avea aproximativ 7500 de ani. Devine astfel binevenit să vedem de ce este totuşi important să credem că pământul are 7500 de ani(cu o aproximatie mica). În continuare, prezint extrase din cartea Cuv. Serafim Rose, „Cartea Facerii, Crearea lumii, şi omul începuturilor”.

ÎNTREBĂRI Şl RĂSPUNSURI
Din cursul despre Cartea Facerii (1981 si 1982) – Cuv. Serafim Rose

1. Vârsta pământului

Student: După cronologia biblică, pământul are cam 7500 de ani vechime; dar după evoluţionişti, si chiar după istoria predată în licee, pământul are miliarde de ani vechime. Cum explicaţi acest lucru ?

Doua scrisori despre boala corectitudinii II

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

 

Se pare că avertizarea Părintelui Serafim n-a fost luată în considerare. Opt luni mai târziu, după cum se temuse Părintele Serafim, fiul şi-a părăsit tatăl, nemaiputând să trăiască sub opresiunea unei astfel de „corectitudini” reci. „Trebuie să admit un sentiment de uşurare acum că el este plecat,” a scris omul părinţilor.

Părintele Serafim i-a răspuns la scrisoare:
Ce pot să spun? Te-am pierdut ca părinte duhovnicesc, necomunicându-ţi măcar abecedarul de bază al vieţii duhovniceşti creştine. În anul care a trecut ai mers din rău în mai rău, înstrăinându-te chiar mai mult decât înainte, prin comportarea ta necreştină … comunitatea ortodoxă, preoţii care vin în vizită şi chiar propriul tău fiu – care reprezintă în mare măsură ceea ce i-ai făcut lui, aparent mai mult inconştient. Acuzaţia pentru toate acestea cade în mod cinstit pe umerii tăi. Nu te porţi creştineşte cu nici unul dintre oamenii aceştia şi pari total inconştient de faptul ….

Doua scrisori despre boala corectitudinii

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Părintele Serafim avea un fiu duhovnicesc pe care l-a văzut căzând în acest exemplu clasic de „convertit nebun” care crede că el „ştie mai bine” decât toţi. Într-un mic paraclis de misiune pe care îl construise în fundul curţii, acest om voia ca enoriaşii să cânte la strană, în loc să se cânte „partitura” de către un cor, separat. În Duminica Rusaliilor, el a avut o confruntare în biserică cu o rusoaică care voia să se cânte partitura.

El a scris Părintelui Serafim: „Astfel i-am spus direct că eu nu am construit un paraclis pentru a se continua greşeala în spatele curţii mele ….” În scrisoarea către Părintele Serafim, el a ridiculizat ideea că o persoană putea să asiste la o Liturghie în timp ce corul cânta şi a zis că asta era „la fel cu a merge să vizitezi pe cineva în casa lui şi a-ţi petrece timpul acolo cu nasul într-o revistă”. „În nici un caz nu vreau să mă compromit cu această problemă,” a declarat el.

În principiu, Părintele Serafim a fost de acord cu fiul său duhovnicesc că era de preferat cântarea enoriaşilor, dar ceea ce l-a afectat mai tare a fost atitudinea omului. „Aveţi grijă!” i-a scris el:

Sufletul dupa moarte - Experienta „in afara trupului”

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:

Sufletul dupa moarte - experiente de astazi

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

SUBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de ştiinţă şi medici de renume, fie au scris ei înşişi astfel de cărţi, fie şi-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial şi „expertul” asupra problemelor morţii şi a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi şi vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani - că există viaţă după moarte”.

Totul, desigur, reprezintă o ieşire neaşteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale şi ştiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” şi au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire şi de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neaşteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readuşi la viaţă în număr mare, şi mulţi dintre aceşti oameni, alungându-şi teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât şi „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular şi în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei?

Om al intelegerii ce mustrat-a fariseii zilelor noastre

Din cartea, „Ne vorbeşte Părintele Seraphim Rose. Scrisori misionare”,Editura Bunavestire, 2003

După cum zic Părinţii, extremele de ambele părţi
sunt la fel de vătămătoare. (Trebuie) sa mergem pe calea
împărătească, evitând extremele de ambele părţi.

Sfântul Ioan Cassian - Convorbiri 11

 

Scrierile teologice ale părintelui Serafim au în centrul lor
învăţătura patristică despre “calea împărătească”. El a observat
faptul ca cei convertiţi din rândul americanilor erau înclinaţi sa
caute o “formulă” de viaţă spirituală, care prea adesea îi ducea
la o “corectitudine” fariseică. Pe de altă parte, cei “născuţi”
ortodocşi, devin foarte uşor căldicei si ecumenişti.

Un episcop pe Stil Vechi din Grecia ne-a scris cât de multă vătămare a fost adusă Bisericii Ortodoxe din Grecia de către ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci când oamenii citează canoanele, Părinţii sau tipicul pentru a dovedi ca sunt „corecţi”, si ca toţi ceilalţi sunt în eroare. Corectitudinea poate deveni realmente o „boală” atunci când este administrată fără dragoste, fără toleranţă si fără conştiinţa propriilor defecte de percepţie. O asemenea „corectitudine” nu poate produce decât schisme continue, iar în cele din urmă nu va face decât sa ajute Mişcarea Ecumenic şi prin slăbirea mărturiei Ortodoxiei sănătoase.

…

Ceea ce e izbitor printre ortodocşii de azi – fapt care ne va urmări si în anii 1980 – este duhul lumesc prin care Ortodoxia îşi pierde savoarea, duh care se manifestă în Mişcarea ecumenică, împreună cu reacţia împotriva ei, care adesea este exagerată, numai din pricină că acelaşi duh lumesc este prezent în ea.

…

Învăţătura si viaţa noastră creştină trebuie sa fie de asa natură încât sa ne permită cunoaşterea adevăratului Hristos si recunoasterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul când acesta va veni. Nu cunoasterea teoretică sau „corectitudinea” ne vor oferi această înţelepciune. Vladimir Soloviov, în parabola lui despre Antihrist, a avut o viziune extraordinară atunci când nota faptul ca Antihristul va construi pentru ortodocşi un muzeu cu toate antichităţile bizantine posibile, numai pentru a fi acceptat.

Sufletul dupa moarte - introducere

Introducere

Cuv. Serafim Rose

“Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Cartea de faţă are un scop dublu: mai întâi, de a lămuri viaţa după moarte în termenii învăţăturii creştin ortodoxe, experienţele de „după moarte” din zilele noastre, care au stârnit o mare preocupare în cercurile religioase şi ştiinţifice; şi în al doilea rând, de a arăta izvoarele care cuprind învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Învăţătura ortodoxă este înţeleasă astăzi atât de puţin mai ales pentru faptul că textele ortodoxe au fost lăsate deoparte şi au ajuns să fie „depăşite” în vremurile noastre „luminate”. Noi am încercat să facem aceste texte mai lesne de înţeles pentru cititorii din zilele noastre. Nu este nevoie să mai spunem că ele reprezintă un material de citit nemărginit mai adânc şi mai profitabil decât cărţile foarte cunoscute de astăzi, despre viaţa „după moarte”, care, chiar şi atunci când nu sunt doar uimitoare, pur şi simplu nu pot merge mai adânc de suprafaţa spectaculoasă a experienţelor contemporane, din lipsa unei învăţături limpezi şi adevărate despre întreaga problematică a vieţii după moarte.

Învăţătura ortodoxă înfăţişată în această carte va fi fără îndoială criticată de unii, ca fiind prea „simplă” sau chiar „naivă” pentru a fi crezută de omul veacului XX. De aceea ar trebui subliniat faptul că această învăţătură nu este a câtorva învăţători nereprezentativi ai Bisericii Ortodoxe, ci este învăţătura pe care Biserica Ortodoxă a transmis-o chiar de la începutul ei, care este exprimată în scrierile Patristice fără de număr şi în Vieţile sfinţilor şi în Sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, şi care s-a învăţat în Biserică necontenit până în zilele noastre. „Simplitatea” acestei învăţături este simplitatea adevărului însuşi, care - fie că se exprimă în aceasta sau în alte învăţături ale Bisericii - vine ca un izvor răcoritor şi limpede în mijlocul unei confuzii întunecate, pricinuite de diferitele greşeli şi păreri deşarte din multe minţi moderne din ultimele veacuri.

Semnele vremurilor - un avertisment

12. UN AVERTISMENT CELOR ATRASI CǍTRE ÎNTUNERIC ŞI PIERZANIE

Cuv. Seraphim Rose

Toate aceste semne ale vremurilor sunt deosebit de negative. Sunt semne care vestesc colapsul acestei lumi, ne indică ca sfârşitul lumii este aproape si ca Antihrist este pe cale sa vină. Este foarte uşor sa stăm si sa privim la ele, cazând într-o stare care ne îndeamnă la căutarea exclusivă a semnelor negative. De fapt, oricine si-ar putea dezvolta o întreagă personalitate – un tip negativ de personalitate – întemeiat pe aceasta.

Ori de câte ori apare vreo ştire, auzim spunându-se: „A, da, bineînţeles, asta e si va fi si mai rău.” Vine o altă ştire, si altcineva spune: „Da, da, este clar ce se va întâmpla, dar acum o sa fie mai rău ca aceea.” Orice constatare a cuiva poate fi privit apoi ca o împlinire a vremurilor groazei.

Din pricina faptului ca veştile din vremea noastră sunt rareori bune, este de dorit sa le conştientizăm cum se cuvine pe toate, fără a afişa vreun optimism nechibzuit/deşart.

Deşi, în acelaşi timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmărim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca sa cunoaştem când va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie să-l reţinem pentru a nu fi doborâţi de întunecime, depresie, ori de vreo tendinţă de retragere, în scopul adunării de hrană pentru o mare catastrofă. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degrabă tot mai creştini, adică sa ne gândim la aproapele nostru, încercând sa-i ajutăm pe alţii. Dar dacă noi înşine suntem insensibili/reci, întunecaţi si pesimişti, noi participăm astfel la răceala ca semn al sfârşitului. Trebuie sa ne unească un duh plin de căldură prin care sa ne ajutăm reciproc. Acesta este un semn al Creştinismului. Dacă priviţi în istorie (un alt motiv de a citi istorie bisericească), veţi vedea că de-a lungul întregii istorii a omenirii, în tot Vechiul Testament, în Noul Testament si în toate împărăţiile creştine de după aceea – si dacă priviţi la lumea păgână, aceeaşi poveste – veţi observa un timp continuu/neîncetat al suferinţelor. Acolo unde creştinii sunt prezenţi/implicaţi, avem ispite/încercări si prigoniri, dar prin toate acestea creştinii au dobândit împărăţia cerurilor. De aceea, odată cu venirea prigonirilor, nu avem decât pricină de bucurie.

Semnele vremurilor - alte semne

11. ALTE SEMNE

Cuv. Seraphim Rose

Un alt semn este faptul ca atunci când va veni, Antihrist trebuie sa fie si conducătorul lumii, iar acest lucru s-a făcut posibil numai în vremurile noastre, adică ca un om sa poată conduce întreaga lume. Toate imperiile de până acum au putut domni doar asupra unei părţi din lume, iar înaintea dezvoltării mijloacelor de comunicare moderne, era cu neputinţă ca un singur om sa domnească peste o lume întreaga.

Semnele vremurilor - a zecea parte

10. TEMPLUL DIN IERUSALIM

Cuv. Seraphim Rose

Urmează acum semnul urâciunii pustiirii si toate cele legate de Templul din Ierusalim. Pentru prima dată în istorie, acesta a devenit o posibilitate reală. Reconstruirea Templului a fost încercată o singură dată în secolul IV. Cunoaşterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sf. Chiril o menţionează, precum si alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care si-a făcut o pasiune din a răsturna Creştinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit ca nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi ca Hristos este un impostor si, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel ca a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, care au început reconstruirea Templului cu binecuvântarea lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început sa iasă mingi de foc. Toţi istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalişti moderni, văzând ca nu se pot nega cu nici un chip textele si ca ceva tot s-a întâmplat, au început sa afirme lucruri de genul: „Trebuie sa fi dat de petrol,” sau „de vreun canal/pungă de gaze.” Era limpede ca a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construiri templului, deoarece nu era timpul – Templul urma sa fie construit numai la sfârşitul lumii. Oricum, încercările lor au eşuat, ei renunţând în final la lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel ca proorocia sa împlinit în vremea lui Iulian Apostatul.