In imbratisarea Tatalui

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Nu poţi să nu priveşti toată prostia modernă ca ultima
„cădere” a omului, o imitaţie a păcatului celui dintâi
om creat la scara întregii lumi – dorinţa de a fi
asemenea lui Dumnezeu, de a şti totul. Şi cine poate şti
de ce Dumnezeu îngăduie aceasta – doar din pricină că
la sfârşit, ca şi la început, ne vom întâlni cu El. Nu
există nici o „pricină” pentru căderea Fiului Risipitor –
şi totuşi cât de mare a fost bucuria reîntoarecerii sale.
Poate că până la urmă Dumnezeu a „îngăduit”
existenţa epocii moderne pentru bucuria primirii
păcătoşilor care se vor pocăi la sfârşitul ei.
- Eugene Rose, 18 ianuarie, 1961

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl
către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui …. Căci acest fiu al meu mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească.
- Luca 15, 21, 22, 24

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
- Psalmul 33, 8

Prietenul lui Gleb (Gleb Podmoşenski cu care Eugene Rose a întemeiat mai târziu Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi), Dimitri, şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat des pe Eugene. De origine franco-rusă, Dimitri se trăgea dintr-o ramură a nobilimii franceze. Fusese crescut în Lima, Peru, cunoştea multe limbi străine, şi vorbea engleza cu accent francez.

Deşi îi curgea sânge albastru prin vene, primise o pioasă educaţie creştină, de la evlavioasa sa mamă rusoaică, Svetlana Romanovna. Credinţa curată a lui Dimitri a fost un exemplu pentru Eugene. El avea nevoie de acest firesc al vieţii creştin ortodoxe, de care fusese lipsit în copilărie şi pe care nu l-a putut înlocui prin mijloace pur intelectuale. A păstrat o strânsă legătură prin scrisori cu Dimitri până la sfârşitul vieţii şi mai ales cu Svetlana, care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Mânăstirea de maici New Diveyevo, a Părintelui Adrian.

Gleb, Dimitri şi cercul lor de prieteni, au fost ultimul impuls de care avea nevoie Eugene pentru a păşi în sânul Bisericii. Teama de a fi lovit de mulţumirea unei „deşertăciuni bisericeşti” provinciale i-a fost risipită de contactul cu tineri, care, doreau ca şi el, să slujească ortodoxia ca adevăr universal şi nu doar ca o religie etnică.

Sufletul dupa moarte - fiinte de lumina

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

 

Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, şi desigur, elementul care are cea mai profundă urmare asupra individului” (Viaţă după viaţă , pag. 45). Majoritatea oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care îşi sporeşte strălucirea cu repeziciune; şi cu toţii o simt ca pe o fiinţă personală, plină de căldură şi iubire, faţă de care noul răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoaşterea acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia; prin ea însăşi, aceasta nu are nici un semn de recunoaştere. Unii o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:

„Am auzit doctorii spunând că eram mort, şi aceasta s-a întâmplat când am început să simt ca şi cum mă rostogoleam, de fapt era un fel de plutire … Totul era negru, în afară de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumina. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare” (pag. 48).