Cuviosul Seraphim Rose

februarie 18, 2008

Sufletul dupa moarte – experiente de astazi

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

SUBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de ştiinţă şi medici de renume, fie au scris ei înşişi astfel de cărţi, fie şi-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial şi „expertul” asupra problemelor morţii şi a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi şi vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani – că există viaţă după moarte”.

Totul, desigur, reprezintă o ieşire neaşteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale şi ştiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” şi au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire şi de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neaşteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readuşi la viaţă în număr mare, şi mulţi dintre aceşti oameni, alungându-şi teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât şi „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular şi în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei?

Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului. Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religioşi (cât şi oamenii de ştiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur şi simplu resping experienţele, aşa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconştienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredincioşii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât şi în întregul context al celor ce cunoaştem despre soarta sufletului după moarte.

Din nefericire, unii creştini ortodocşi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (aşa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului şi catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi şi nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltă lume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe greceşti şi a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului şi iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).

Dimpotrivă, creştinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii creştine), în scrierile Sfinţilor Părinţi şi (mai ales despre experienţele obişnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor şi antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât şi din relatări mai recente (Taine veşnice de dincolo de mormânt, Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârşitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după omoarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life , iulie-august 1976). Astfel creştinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” şi evaluarea lor în lumina întregii învăţături creştine a vieţii după moarte.

Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicată în noiembrie 1975 şi a fost scrisă de un tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viaţă după viaţă , Mockingbird Books, Atlanta, 1975).

Atunci el nu cunoştea alte studii sau literatură despre acest subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat limpede un mare interes pentru acest subiect, şi se scrisese mult despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din pragul morţii în lumina marii publicităţi şi după numai patru ani, s-au tipărit multe alte cărţi şi articole, referitoare la acest fel de experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele ale Dr. Moody şi studiile ştiinţifice ale Dr. Osis şi Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale (Cugetări asupra vieţii de după moarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar şi cu mai multe observaţii asupra subiectului. Descoperirile din acestea şi din alte cărţi noi (toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody, care este o abordare destul de obiectivă şi sistematică asupra întregului subiect.

În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaşte că lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile şi ideile preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de fapt, cartea are nişte neajunsuri, ca studiu obiectiv al fenomenelor de „după moarte”.

Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de „moarte” întreagă, de la început până la sfârşit, prezentând numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele muribundului, aşa cum sunt istorisite aici şi în alte cărţi recente, sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele, că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un „model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial şi inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micşorează însemnătatea mărturiilor adevărate pe care le oferă.

În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, şi experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaşte deosebirile dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag. 20) şi ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care experienţele care încep înainte de moarte se sfârşesc în experienţele morţii însăşi (chiar dacă persoana este sau nu readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseşte (aducerea aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un „tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul) sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut niciodată prin „moarte clinică”, şi poate că astfel, ele aparţin „modelului” unei experienţe mai generale, şi poate numai întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar acum, arată încă şi mai puţină dreaptă socoteală în alegerea experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale morţii şi ale muribundului.

În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene „în chip ştiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri şi concepţii greşite despre această experienţă, care nu poate fi niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale fenomenului; cei care îl istorisesc, ei înşişi adaugă, fără putinţă de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaşte că, de fapt, este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „ştiinţific”, şi că, el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui Swedenborg şi „Cartea tibetană a morţilor ”. Putem observa că el are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura bogată asupra fenomenelor paranormale şi oculte” pentru a spori înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9).

Toţi aceşti factori ne vor determina să nu ne aşteptăm la prea mult de la această carte şi de la altele asemenea; ele nu ne vor da o relatare întreagă şi închegată despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăşiţe ale experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte şi în alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a creştinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa nici a raiului, şi nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să înţelegem aceste experienţe?

Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseşte Dr. Moody ca alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru scopurile discuţiei, la câteva însuşiri principale ale experienţei, pe care le vom prezenta şi asemăna aici cu literatura ortodoxă despre viaţa de după moarte.

2 comentarii »

  1. Nu stiu cui ii pare modelul Moody artificial si inchipuit…..mie imi pare foarte intreg si mult mai clar decat tot ce s-a tiparit pana cum

    Comentariu prin Hapi. River_woman — august 14, 2011 @ 7:07 pm | Răspunde

    • Foarte de acord cu dumneavoastra …

      Comentariu prin sandy — aprilie 10, 2012 @ 11:51 pm | Răspunde


Feed RSS pentru acest post. Urmăreşte URI

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

The Rubric Theme Bloguieşte pe WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 27 other followers

%d bloggers like this: